Scenograful şi pictorul Romulus Boicu s-a întors, după 6 ani, în echipa Teatrului Tineretului, realizând desenul original şi imaginea acestei ediţii aniversare a festivalului. Romulus Boicu s-a născut la Piatra-Neamţ, are 38 de ani şi a debutat în scenografie cu spectacolul Audiţia, în regia lui Szabó K. István. În anul 2018, Romulus Boicu a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru decorul spectacolului Wolfgang, după Yannis Mavritsakis, pus în scenă de regizorul Radu Afrim.
– Cine este omuleţul cu umbrelă care însoţeşte această ediţie aniversară a Festivalului?
– M-am gândit cum ar fi dacă aş personifica festivalul ăsta, aşa cum îl ştiu şi l-am experimentat eu. Dacă ar fi un omuleţ, ar fi mare, vesel şi cald. E un fel de Moş Crăciun al teatrului. Şi hai să prezint în premieră un secret al lui. În interiorul lui, prin găurile costumului, de aproape, se pot vedea nişte ochi care se uită în diferite direcţii. Sunt de fapt ochii de pe aripile zburătorului, vechiul şi binecunoscutul simbol al TT-ului. Am vrut să introduc un mic element secret fără să spun, de abia acum îl prezint oamenilor care bănuiesc că ori acum îl descoperă ori nu au ştiut ce semnifică.
– Pe cine aţi cunoscut cel mai bine din Teatrul Tineretului?
– Pe Liviu Timuş. Nu trebuie să mă gândesc prea mult, cu toate că istoria mea cu Teatrul Tineretului are deja vreo 34 de ani, timp în care am cunoscut multe generaţii de actori şi regizori, tehnicieni şi funcţionari, mi-am făcut foarte mulţi prieteni şi am mulţi oameni dragi în toată ţara şi nu numai. Pe unii deja îi pot considera familie, atât de apropiaţi şi dragi îmi sunt! Dar el cred că a fost primul om pe care l-am cunoscut aici şi pe care, într-adevăr, pot spune că l-am cunoscut cel mai bine, ca să vă răspund punctual.
– Cu ce regizor v-ar plăcea să lucraţi la următoarea scenografie?
– Mi-e dor să lucrez cu Horia Suru şi Szabó K. István. Au trecut câţiva ani de când nu am mai lucrat împreună. După o perioadă începi să descoperi că lucrezi mai bine cu anumiţi oameni şi îţi cam doreşti să lucrezi mai mult cu ei, cum e şi Vladimir Anton şi mai nou Alejandro Duran. Iar ca regizor cu care nu am mai lucrat până acum, pot spune că Bobi Pricop ar fi primul pe listă, dar el nu ştie.
– Cum definiţi scenograful?
– O întrebare grea. Cred că e un creator care acţionează ca un liant între regizor şi public. Scenograful are o multitudine de funcţii faţă de mulţi alţi artişti. Un om de legătură între cele trei mari planuri ale teatrului: tehnic – artistic – public, dar aici mă refer, cred, mai mult la partea tehnică a meseriei. Din punctul meu de vedere, dar ştiu că nu este obligatoriu, doar că mie îmi place să fac asta, să împac şi capra şi varza şi păstorul. Mie îmi place să „împac” şi regizorul şi actorii şi tehnicienii şi la final şi publicul. Bineînţeles că nu-mi iese de fiecare dată, poate nu mi-a ieşit niciodată şi nici nu trebuie, dar îmi place să am asta ca unul din scopuri, o fi bine, n-o fi… mai am timp să învăţ asta. Cred că totuşi e sănătos să creezi într-un mediu şi să creezi la rândul tău un mediu frumos, în care tronează spiritul de echipă şi în care fiecare face ce face cu plăcere. Arta nu trebuie să fie chin, durere, stres şi îndoială, poate prezenta asta, dar nu trebuie să şi fie creată astfel. Sunt conştient că nu ăsta este scopul nostru ca artişti, să facem pe plac. Nu ne ocupăm doar cu transmiterea de frumos, ci de emoţii, fie ele frumoase, fie urâte. Iar privitorul trebuie să-şi pună sau să pună nişte întrebări. Dacă omul după ce priveşte o lucrare de artă nu are nicio întrebare, cred că artistul respectiv nu şi-a făcut treaba cum trebuie. Arta înseamnă cunoaştere de sine, de ce e în jur… Scenograful, din punctul ăsta de vedere, nu e diferit de ceilalţi artişti.
– Dar pictorul?
– Pictorul e cineva care dă o imagine emoţiilor. La fel cum muzica dă sunet emoţiilor, dansul este mişcare şi aşa mai departe. Asta cred că face arta în general, scoate din noi emoţie şi îi dă o formă, o formă cu care noi putem relaţiona în diferite moduri şi în diferite momente ale vieţii. Ne arată că nu suntem singuri, că nu doar noi ne simţim aşa şi că e foarte normal să ne simţim cum ne simţim. De asta arta vindecă şi de asta e atât de importantă în viaţa noastră.
– Ce credeţi că trebuie să stea la baza unei trainice prietenii?
– Respectul şi încrederea. Cred că prieteniile vechi şi trainice pe asta se bazează. E ceva foarte simplu şi de bază, nu e nevoie de mare lucru, iar lucrurile astea două transcend peste clase sociale, situaţii materiale, educaţie, rasă, gen şi chiar peste timp şi spaţiu.
– Când aţi aflat că tatăl dumneavoastră, Petru Boicu, în trecut, şef de producţie la Teatrul Tineretului, a făcut parte din echipa de volei Relonul Săvineşti care în anul 1985 a promovat în premieră în Divizia A?
– Am ştiut dintotdeauna, dar nu am ştiut sau poate că am uitat că au ajuns în premieră în Divizia A. Ţin minte şi acum când pleca la antrenamente sau în deplasări în afara ţării, îi ţin minte şi pe o parte dintre colegii lui de echipă, câţiva erau chiar vecini de bloc sau cartier, sau cum am avut toată copilăria mingi de volei în casă. Dar cred că cele mai frumoase amintiri legate de perioada lui sportivă sunt cele în care făcea antrenamente dimineaţa acasă. Multe din ele le făcea cu mine, gen flotări sau genoflexiuni cu mine în spate sau cum mă legăna pe câte un picior, eu nefiind chiar aşa micuţ. Am fost dintotdeauna tare mândru de trecutul lui ca sportiv de performanţă.
A consemnat Violeta MOŞU