„Să fii tu însuţi şi să fii talentat, aşa cum ştii doar tu” * De vorbă cu actorul Paul Chiribuţă

Mircea ZAHARIA – Dragă Paul, ne ştim de 100 de ani, aşa că n-are rost să umblăm cu politeţuri şi artificii. Amândoi ne-am legat viaţa de cea a TT în 1972; eu, în primăvară, ca referent literar – tu, în toamnă, ca actor. De atunci tu, după un stagiu strălucit la TT, ai fost director la Teatrul Bulandra, profesor la Académie théâtrale de l’Union din Limoges – distins la faţa locului cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor – eşti profesor şi decan la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti şi mai şi joci în câteva spectacole din Capitală. Chiar, în ce spectacole te putem vedea?

Paul CHIRIBUŢĂ – Este adevărat că am petrecut o bună parte din secolul trecut împreună, într-un loc magic care se numeşte Teatrul Tineretului. Ucenicia în acest teatru, care a fost timp de 25 de ani „locomotiva” teatrului românesc, o consider un privilegiu. Abia acum, la vârsta reconsiderărilor, îi măsor justa valoare şi importanţa pe care a avut-o în cariera mea. Poate că Sf. Filimon, ocrotitorul artiştilor, a considerat că merit un pic de atenţie. De altfel, de atenţia sa binevoitoare au avut parte mai multe generaţii care au scris în spectacole istoria teatrului românesc contemporan. Nu vreau să par patetic dar chiar aşa a fost. În ultima vreme când mi se cere o scurtă prezentare sunt obligat să precizez că oricât de scurtă aş face-o, tot lungă pare pentru spaţiul limitat al unui caiet program. Îmi aduc aminte de o întâmplare care se petrecea la Casandra (sala IATC-ului din acea perioadă), la un spectacol de absolvenţă şi care îi avea în primele rânduri pe toţi marii profesori ai şcolii. Domnul Moni Ghelerter, o persoană cu un statut impunător se aşezase în primul rând. Chiar în spatele său avea locul Sanda Manu, care în glumă, se adresează cunoscutului regizor: Maestre vreţi să vă lăsaţi puţin mai jos ca să pot vedea şi eu? După o secundă de ezitare domnul Ghelerter se întoarce puţin şi răspunde: Nu pot drăguţă, nu mă lasă istoria. Păstrând proporţiile, nici eu nu pot scrie o prezentare scurtă.

M.Z. – Bine. Să ne urcăm atunci în trenul de Capitală…

apostolul nou

P.C. – Despre parcursul meu după plecarea din Piatra ar fi multe de spus. Am reuşit să intru în Bucureşti prin Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian pentru că la acea vreme, doar teatrele muzicale aveau dreptul să angajeze actori care nu aveau buletin de Bucureşti. A urmat apoi perioada de la Bulandra care a fost una extrem de fastă. Exerciţiul de a sta pe scenă alături de marii actori ai teatrului ca: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Virgil Ogăşanu, Ion Besoiu, Irina Petrescu, Petrică Gheorghiu dar şi mai tinerii Oana Pelea, Răzvan Vasilescu, Marcel Iureş şi Mihai Constantin era un număr de trapez, fără plasă de protecţie, dar la capătul căruia satisfacţia era imensă. Faptul că nu puteai greşi, în orice apariţie, oricât de mică ar fi fost, punea o presiune enormă la fiecare reprezentaţie, dar simţeai cum, cu fiecare pas, te apropiai de acea libertate de creaţie şi siguranţă la care râvnesc toţi artiştii. Activitatea internaţională a Teatrului Bulandra reluată imediat după revoluţie s-a intensificat, spectacolele teatrului fiind prezente în aproape toate marile festivaluri. New-York, Tokyo, Londra, Bogota, Düsseldorf, Budapesta, Milano şi Cairo sunt reperele importante pe traseele Teatrului Bulandra în acei ani. Tot în această perioadă, pe lângă faptul că l-am secondat pe Silviu Purcărete la direcţia teatrului Bulandra, aşa cum ai amintit, mi-am început şi cariera pedagogică, care avea să devină o preocupare majoră în a doua parte a carierei mele.

Cariera mea a continuat apoi în Franţa, odată cu numirea lui Silviu Purcărete la direcţia Centrului Dramatic Naţional Limoges, unde am dezvoltat un proiect pe care nu am reuşit să-l finalizăm la Bulandra: şcoală pentru viitorii actori integrată unui teatru.

2009 am revenit în ţară la UNATC Bucureşti ca profesor la catedra de Arta Actorului, iar între 2013-2016 am îndeplinit funcţia de Decan al Facultăţii de Teatru.

Începând din stagiunea 2012-2013 m-am reîntors pe scenă în spectacolele: Angajare de clown de Matei Vişniec, Omul care mănâncă lumea de Nis-Momme Stockmann şi Suflete Tari de Camil Petrescu la teatrul George Ciprian, Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec la Teatrul Nottara şi Job Interviews de Peter Zelenka la Teatrul Toma Caragiu.

apostolul nou

M.Z. – Mi s-a întâmplat deseori ca, stând de vorbă cu necunoscuţi, după ce recunoşteam că sunt de la Piatra-Neamţ, să mi se pună placa: „vai, Teatrul Tineretului…văleleu, Florin Piersic… vai, Leopoldina Bălănuţă …măi-măi, Ileana Stana Ionescu…bietul Toma Caragiu…”. Bietul Toma Caragiu, nu – îmi vine să ţip câteodată, dar de cele mai multe ori suport cu stoicism demonstraţiile culturale ale interlocutorului. Tu cum procedezi? Că te mai ştie şi lumea…

P.C. – Probabil că tu stai de vorbă cu persoane de vârsta noastră şi care mai au ţinere de minte. Din nefericire tinerii nu prea ştiu ce s-a întâmplat atunci, iar pentru ei, acele timpuri reprezintă preistoria. Eu încerc să le vorbesc studenţilor mei despre fenomenul Teatrului Tineretului şi ei mă ascultă cuminţi dar nu din cauză că îi interesează trecutul, ci din cauza talentului meu de povestitor. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că doar prezentul contează.

M.Z. – Toată lumea vorbeşte despre „minunea de la Piatra-Neamţ”, de parcă Dumnezeu văzând ce trişti sunt plutaşii de pe Bistriţa şi-a zis: „măi ia să le fac eu mioriticilor ăstora un teatru, să-i mai înveselesc puţin” . Şi se făcu teatru…Ori nu-i chiar aşa. Dumnezeu doar binecuvânta lucrurile, dar nu făcea nici repertoriu, nici festival, nici turnee în străinătate, nici nu aducea regizori şi actori aici. Nu vrei să detaliezi puţin? Tu cum ai ajuns actor la TT?

P.C. – În primul rând nu ştiu dacă mai erau plutaşi atunci când s-a înfiinţat teatrul, dar minune a fost. Pentru cine a fost această minune putem discuta. În primul rând pentru fenomenul teatral românesc, pentru actori şi pentru spectatorii care au crescut odată cu fenomenul TT, ca să-ţi preiau prescurtarea. Trebuie să mărturisim că într-o primă etapă acest teatru a fost mai mult al ţării decât al zonei în care exista. Aceasta a fost şi şansa lui. Ţin minte că la început era greu să depăşeşti cinci – şase reprezentaţii cu acelaşi spectacol în Piatra. Naşterea miraculoasă a teatrului a fost asistată de un om providenţial Ion Coman, cu un simţ deosebit al valorii şi cu o înţelegere remarcabilă a perioadei în care se afla. Au mai fost câteva promoţii de excepţie şi mult entuziasm din partea tuturor. Apoi ştafeta a fost trecută din mână în mână cu grijă pentru repertoriu şi valoarea colaboratorilor. Să nu uităm că existenţa Teatrului Tineretului a început cu Vicleniile lui Scapin în regia lui David Esrig. Când începi cu dreptul… Ajuns la acest spectacol îţi pot răspunde şi cum am ajuns actor. Spectacolul amintit mai sus a fost primul meu contact cu teatrul. Nu am o amintire clară despre cum am perceput fenomenul. Nu pot să spun, atunci m-am îndrăgostit şi din clipa aceea n-am visat decât asta. Cert este că microbul teatrului a lucrat încet şi abia prin clasa a unsprezecea boala s-a manifestat violent. Pot afirma că am avut parte de o iluminare. Sfârşitul ciclului liceal desena pentru mine perspective care nu aveau legătură cu teatrul. Într-o zi, în faţa statuii lui Stefan cel Mare (cel care i-a împroprietărit pe strămoşii mei din Herţa, făcând din ei răzeşi de graniţă) s-a prăvălit peste mine gândul. Mărturisesc, cu o stupoare care mă încearcă şi acum, că nu am înţeles niciodată de unde a venit acel gând. Cert este că din clipa aceea orizontul mi s-a redus la un punct, iar siguranţa că aşa trebuie să fac mi-a luminat viaţa. Tot ce a urmat părea scris dinainte, chiar dacă uneori urcuşul a fost abrupt şi efortul pe măsură

M.Z. – Aş îndrăzni să spun că eşti un actor norocos. Ai debutat în turneul cu Harap Alb în Danemarca, te-ai afirmat rapid în Farse medievale, Zigger-Zagger, Răfuiala şi ai prins marile spectacole ale vremii tale: Slugă la doi stăpâni, Nevestele vesele din Windsor, Tinereţe fără bătrâneţe, Bună seara domnule Wilde, Piaţeta. Care ţi-a fost mai drag? Unde te-ai simţit mai bine? În ceea ce mă priveşte, febleţea mea a fost „Slugă…” şi cred că am văzut de zeci de ori scena numărării banilor pe care o făceai cu Horaţiu Mălăele…

apostolul nou

P.C. – Cu siguranţă că am avut noroc. Revin la faptul că exerciţiul a patru, cinci premiere pe stagiune, cum am avut parte la început, a însemnat o fabuloasă intrare în profesie. A fost un antrenament sufocant dar fără el nu ar fi fost posibile performanţele care au urmat. Într-o ierarhie a etapelor care m-au ajutat să evoluez amintesc spectacolul Romeo şi Julieta, prima colaborare cu Purcărete. Nu a fost o reuşită totală, dar confruntarea cu personajul Mercuţio mi-a dezvăluit teritoriul imens care mi s-a dat în posesie şi am trăit spaima că mă pot rătăci uşor. M-am simţit dintr-o dată responsabil faţă de profesie. Farsele medievale m-au învăţat cum pot fi transformate în trambuline propriile limite şi m-au împăcat cu improvizaţia. Din lucrul cu Tocilescu la Nevestele vesele din Windsor, am priceput care anume indicaţii regizorale mă pot ajuta în munca mea. Înclinaţia mea vădită pentru comedie a găsit în Slugă la doi stăpâni teritoriul propice pentru construcţia comică şi pentru precizia gag-ului. Lecţia teribilă a comediei înseamnă dozajul minuţios al gestului şi taimingul măsurat la milionime de secundă.

M.Z. – Teodor Mazilu, Paul Everac, Tudor Popescu, Marin Sorescu sunt dramaturgi de care te ciocneai tot timpul pe culoarele TT. Povesteşte-ne despre colaborarea cu Marin Sorescu.

apostolul nou

P.C. – „De bine de rău, e bine” sau „e bine aşa rău” obişnuia să spună Sorescu când lucrurile mergeau alandala. Matca a fost piesa care mi-a prilejuit întâlnirea cu el şi repetiţiile au fost pentru noi o bucurie şi pentru el un chin. Din postura de regizor, scriitorul fabulos care era, părea un copil care a desfăcut o jucărie şi nu mai ştie s-o monteze la loc. Nimeni nu s-a supărat din această pricină şi Liviu Ciulei chemat în ajutor, a rezolvat problema în trei zile. Este adevărat că toate elementele spectacolului existau fără însă acea înşiruire logică. A fost un spectacol bun care i-a prilejuit lui Cornel Nicoară un rol de excepţie şi mie şi lui Constantin Cojocaru ne-a oferit posibilitatea să ne exersăm capacităţile de compoziţie în două bătrâne care încercau să oprească ploaia.

M.Z. – Ai lucrat împreună cu soţia ta, Ana Ciontea, o bună bucată de vreme în Franţa. Dincolo de faptul că aţi jucat mult şi bine, ştiu că aţi înfiinţat, împreună cu Silviu Purcărete, o academie de teatru la Limoges. Vorbeşte-ne puţin despre această experienţă…

P.C. – Preluând direcţia pedagogică a Academiei – Scoală Superioară de Teatru, şi analizând peisajul şcolilor de teatru din Franţa, am propus un proiect pedagogic care a constituit o noutate în peisajul învăţământului teatral, fiind salutat si susţinut cu entuziasm de Ministerul Culturii şi de autorităţile regionale şi locale. Într-o perioadă relativ scurtă de timp Academia de Teatru din Limoges a fost selecţionată, alături de cele mai prestigioase şcoli de teatru din Franţa, să facă parte din grupul structurilor de învăţământ abilitate să acorde Diploma Naţională de Actor. Fără a intra în detalii tehnice pedagogia pe care am utilizat-o în şcoala de la Limoges am numit-o « pedagogie eveniment », reprezentând o direcţie care acordă valori şi durate diferite unor momente anume din parcursul formator, revelate de evoluţia grupului respectiv ca necesare. Cred că ne putem mândri cu faptul că una dintre şcolile importante de teatru din Franţa a fost inventată de doi români.

M.Z. – Eşti, fără îndoială, un om de teatru cu o autoritate de ne neglijat. Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr actor? Sau unui regizor? Sau unui director de teatru contemporan? Sau nu daţi sfaturi?

P.C. – Meseria mea de profesor mă obligă să dau sfaturi şi mă bucur de fiecare dată când pot să învăţ ceva de la cei care îmi ignoră sfaturile. Îmi aduc aminte de îndemnurile unei distinse regizoare care se adresa actorilor cu: fiţi talentaţi, aşa cum ştiţi voi! În tinereţe mi se părea hazliu acest îndemn, dar acum cred că în această meserie vocaţională a reuşi să fii tu însuţi şi să fii talentat aşa cum ştii doar tu, este singurul lucru important.

 

A consemnat Mircea ZAHARIA