Părinţii mei, gândindu-se la viitorul meu, după absolvirea clasei a VI-a, au primit în gazdă un croitor care, în locul chiriei, trebuia să mă-nveţe meseria de croitor, astfel că, la cei 14 km de navetă zilnică, s-a adăugat şi acest „job”. Zilnic, după întoarcerea de la şcoală, după ce-mi făceam temele, treceam la cusut butoniere, călcat (şi mai târziu cusut) pantaloni şi chiar începea să-mi placă. După examenul de absolvire a celor şapte clase, în timp ce părinţii şi fraţii plecau la câmp, eu am trecut pe această meserie zi-lumină, astfel că până seara picioarele se umflau ca pepenii, iar de spinare nu mai vorbesc. Asta a durat câteva zile până când, într-o duminică, pe terenul de fotbal mă-ntâlnesc din nou cu Iosif a lui Notaru care mi-a spus că la Săbăoani s-a înfiinţat liceu şi că el merge să dea examen. Pe loc m-a cuprins şi pe mine această dorinţă dar, ştiind câte sacrificii au făcut pentru mine, nu am îndrăznit să le spun şi părinţilor mei. Mai erau doar cinci zile până la terminarea înscrierilor, zile pe care le-am trăit numai în minciună. Marţi dimineaţă, după plecarea celorlalţi la câmp, l-am rugat pe dl. maistru croitor (că n-aveam voie să-i zic altfel) să-mi dea bicicleta, ca să mă duc la Săbăoani să-mi scot diploma de şapte clase. A fost foarte amabil aşa că am plecat direct la Roman, la policlinică, să-mi fac fişa medicală. La întoarcere i-am spus dlui maistru că trebuie să mă duc şi mâine la Săbăoani, că nu era dl. director. A doua zi am repetat traseul şi am mers la primăria Roman pentru adeverinţă de venit impozabil, iar acasă am inventat altă minciună că nu mai erau diplome. Datorită birocraţiei, ca şi acum, a trebuit să fac cinci drumuri (ultima zi cu nişte căruţe de ocazie) la Roman, (urmate de tot atâtea minciuni) pentru documentele de înscriere. Era sâmbăta şi la ora 12 se încheiau înscrierile, iar eu am coborât din căruţă, la şoseaua naţională, pe la ora 12 fără 10. Am ţinut-o numai într-o fugă şi când am ajuns la secretariat (ud din cap până-n picioare de transpiraţie) era ora 12 şi 5 minute, astfel că dna secretară nu mi-a mai primit dosarul. Am ieşit plângând pe hol şi eram disperat, când Providenţa face ca în acel moment să treacă doamna director Zinica Ionescu. Când mă vede în ce stare eram mă întreabă ce s-a întâmplat şi i-am explicat, printre hohote de plâns, care este situaţia. Mi-a luat dosarul şi după un timp iese din secretariat şi-mi spune că luni mă pot prezenta la proba de limba română. Sper ca D.N.A. să nu ia în calcul acest autodenunţ tardiv. Săptămâna următoare (luni, miercuri şi vineri) am continuat minciuna cu diploma timp în care am dat examenul de admitere. Rezultatul mi l-a adus Iosif a lui Notaru. Toată vara am continuat să-nvăţ croitorie şi nu ştiam cum să procedez ca să le spun părinţilor mei care este dorinţa mea. La începutul lunii septembrie, într-o duminică, văzându-i mai dispuşi, mi-am luat inima-n dinţi şi le-am spus că vreau să merg la liceu la Săbăoani.
– Cum să mergi? N-ai învăţat nimic toată vara şi nu poţi reuşi!
Auzind acest răspuns, am prins curaj şi le-am spus că am reuşit la examenul din vară. Nu s-au arătat prea încântaţi de această reuşită a mea, dar nici nu mi-au reproşat nimic. Mai erau câteva zile până la începerea anului şcolar, nu-mi cumpărasem nici manuale şi-mi luasem gândul de la liceu. Într-o zi părinţii au plecat cu marfă la Roman, iar când s-au întors aveau la căruţă numai un cal şi nu doi ca la plecare. A doua zi m-au chemat, mi-au dat bani să-mi cumpăr manual şi rechizite. De ghiozdan nu era nevoie că-l aveam pe cel de la generală. Pentru uniformă au mai împrumutat 25 de lei. Atunci am înţeles unde este calul. Nici nu am început bine anul şcolar că vine ordin de la partid ca toţi elevii ai căror părinţi nu s-au înscris la colectiv să fie trimişi acasă şi să nu mai fie primiţi dacă nu aduc adeverinţă de la primărie că s-au înscris. Am stat acasă două săptămâni (cu părinţii mai toată ziua ascunşi prin glugi de coceni să nu-i găsească comisiile care colindau satul) şi într-un final, văzând că nu este scăpare, au cedat. Şi astăzi mă simt vinovat că din cauza mea au trebuit să se înscrie.
La liceu am avut iarăşi norocul să am parte de nişte dascăli deosebiţi care mi-au marcat decisiv evoluţia mea ca om. Aş putea să spun câte ceva despre fiecare dar, îmi este imposibil să o fac acum pentru toţi şi de aceea îmi cer scuze faţă de cei care nu se vor regăsi printre aceste rânduri. Singurul motiv pentru care nu apar este acela că mă tem să devin plictisitor. Am să încep cu dna dirigintă Else Horsak (Mircea) care m-a făcut să-mi placă chimia după ce, în clasa a lX- a mi-a acordat o notă de nouă, pe care am ştiut că nu am meritat-o, iar la dirigenţie m-a învăţat să-i înţeleg şi să-i iubesc pe George Enescu şi Ciprian Porumbescu. Nimeni nu ne-a explicat această muzică mai bine ca dumneaei. Şi acum aud „Balada” lui Ciprian Porumbescu însoţită de glasul doamnei diriginte, care ne explica ce înseamnă fiecare pasaj astfel că la sfârşitul orei ştiu că aveam lacrimi în ochi.
Nu-l pot uita pe dl. profesor Gheorghe Bunghez, cu orele sale de istorie şi psihologie, unde, prin talentul său oratoric, ne capta atenţia de nici nu ştiam când trece ora. Îţi era ruşine să te prezinţi nepregătit la orele sale, deoarece dojana pe care o primeai, fără să te simţi jignit, era mai tămăduitoare decât o notă proastă în catalog. Ţin minte că, la o oră de istorie, în timp ce ne vorbea despre religii, geamul la clasă era deschis şi mă deranja zgomotul maşinilor care treceau pe drum, iar eu îmi acopeream urechile cu mâinile să nu le aud. La ora următoare dl. profesor a spus că este supărat pe noi deoarece, în timp ce ne vorbea despre religii un elev îşi acoperea urechile să nu audă. Nu a nominalizat pe nimeni. Toţi ne uitam unul la altul să vedem cine este acest elev şi abia după câteva zile mi-am adus aminte de episodul cu maşinile, dar nu am avut curaj să-mi cer iertare nici atunci, şi nici la întâlnirile de după absolvire. O fac acum cu tot respectul.
N-o pot uita pe dna profesoară Coralia Bunghez care la orele sale de limba română mi-a dezvoltat dorinţa de a citi din marii noştri scriitori şi mai ales din Bacovia, după ce la o teză de o pagină de caiet, cu tot cu subiecte, când eu mă aşteptam la un doi sau trei, am primit nota opt cu felicitări. De atunci am învăţat că nu contează cât de mult scrii, ci ce scrii. Fiind dirigintă la umană, dna profesoară îşi invita uneori elevii seara la televizor pentru o piesă de teatru sau la un film. Deşi eram de la reală, de câteva ori m-am strecurat şi eu printre cei de la umană, dar nu am avut niciodată senzaţia că nu sunt bine venit, fapt pentru care îi mulţumesc acum.
Nu-l pot uita pe dl. profesor Vitalie Vlasov cu zâmbetul şi umorul său fin, ale cărui înţepături erau mai dureroase de cât o notă de patru la lb. rusă.
Este de neuitat dl. profesor Vasile Agache, cu pipa sa renumită (câştigată ca premiu, dacă nu mă înşel, la Festivalul Internaţional al Tineretului de la Berlin unde a dirijat corul României în anul 1958) şi orele de muzică, la care nu aveai voie să răspunzi decât pe partitură, astfel că şi acum le cânt nepoţilor mei Corul vânătorilor din opera Freischutz de Carl Maria von Weber, iar la cor ne selecta pe voci numai întrebându-ne cum ne cheamă, ceea ce nu ne-a împiedicat să câştigăm multe concursuri faţă de liceele cu vechi tradiţii din fosta regiune Bacău.
Nu pot încheia această succintă trecere prin viaţa de elev fără a aminti primul spectacol pe care l-am văzut. Eram în clasa a Xl-a când, la căminul cultural, se anunţă un mare spectacol susţinut de Ansamblul Artistic al Armatei. Într-o sală arhiplină au fost prezenţi elevii liceului, alături de alţi locuitori din Săbăoani. Toţi ne aşteptam la un spectacol de muzică populară (că asta era la modă) dar, spre surpriza tuturor, pe scenă au apărut, rând pe rând, câţiva solişti de operă alături de corpul de balet. Treptat, sala a început să se golească, astfel că la apariţia reputatului şi regretatului Petru Ştefănescu Goangă mai erau doar profesorii şi câţiva elevi. Am rezistat tentaţiei de a pleca şi nu am regretat, deoarece atunci am realizat cât de emoţionant poate fi acest gen de muzică. Asta o datorez tot profesorilor mei şi-mi plec capul în faţa lor.
Amintirile mele de elev le-am aşternut pe hârtie cu câteva zile înaintea întâlnirii sărbătoririi semicentenarului de la absolvirea liceului din Săbăoani, la începutul lunii octombrie 2015 (noi fiind prima promoţie) şi se doresc a fi un omagiu adus şcolii şi tuturor dascălilor mei care, prin munca lor, au zidit piatră cu piatră în formarea mea profesională şi m-au ajutat să fiu în primul rând Om. Celor care mai sunt în viaţă le doresc multă sănătate şi viaţă lungă, iar celor care nu mai sunt, un pios omagiu şi sunt convins că, de acolo de sus, veghează şi acum asupra noastră, astfel ca lumina ce am primit-o de la ei să nu se stingă niciodată.
(N.R.: Text prescurtat)
Ing. Iosif I. LUCACI
Răchiteni, judeţul Iaşi