Dintotdeauna tineretul a fost vesel, expansiv, neliniştit şi pus pe şotii. Cum poznele mari nu puteau fi trecute cu vederea erau taxate cu condescendenţă sau duritate. În funcţie de gravitate. Aşa a apărut „bătăiţa”, „na-na-ul”, considerată de bipezii mioritici „ruptă din rai”. Cum se poate ca un popor atât de blând şi bun, ca al nostru, să fie atât de receptiv la caft? Uite că se poate. Explicaţii? În primul rând, nu toţi dascălii, educatorii, învăţătorii, profesorii sunt la fel. Unii sunt somităţi adevărate, sunt tobă de carte dar sunt şubrezi la metodică. Nu ştiu să explice elevilor pe înţelesul lor. Alţii nu prea ştiu carte, dar se dau „grande” sunt severi şi lucrează cu bicepşii: pac-pac. Un exemplu convingător.
Tudor Gheorghe, artistul, întrebat fiind ce măsuri ar lua dacă ar fi numit ministrul Educaţiei, a dat un răspuns „bombă”. „Aş legaliza bătaia în şcoală la clasele I-III. Nu în sens brutal. Doamna învăţătoare să aibă voie să dea la palmă obrăznicăturilor”. Motivul? „La clasele I-III degeaba le spui gâgâlicilor Dragilor, UE ne cere să fim cuminţi! Copilul prost crescut scoate limba la tine, dacă e fiu de boss. Şi atunci „ trosc”, îl dresezi până la clasa a IV-a, când devin mare şi înţelege. Sanchi!
Cine a citit cartea gazetarului Eugen Verman – „Robu” (Ed. Deşteptarea, Bacău, 1999), a aflat fără să vrea cum erau „educaţi” ţâncii din mahalaua Precista din Piatra Neamţ, după război. Citeşte: cu o rigla de fag, 20 de lovituri la c…. gol. Scurt, clar şi cu forţă.
Paradoxal toţi elevii, au ajuns oameni aşezaţi şi la locul lor. Evident, de atunci a trecut multă apă pe Bistriţa noastră. Bătaia şi politica au dispărut din şcoală, au apărut în schimb drogurile şi băutura. Altă viaţă! Să zică cineva că nu s-a făcut Reformă.
Dumitru RUSU