Moto: „Bis repetita placet.” (Quintus Horatius Flaccus)
Acum doisprezece ani, încercând a ocoli pe cât se poate o incursiune gramaticală, fiindcă nu uit cum califica Ion Creangă această frumoasă dar dificilă ştiinţă („cumplit meşteşug de tâmpenie”), eram totuşi obligat să acuz abuzul de „şi” din vorbirea noastră, abuz născut din ignoranţă, din stereotipie şi, asta e! din lene. Şi scriam aşa:
…Prin urmare, convenind că toată lumea are habar despre ce funcţii gramaticale şi stilistice îndeplineşte cuvântul acesta mititel şi buclucaş (pentru că suntem un popor ştiutor de carte), voi merge direct la fenomenul incriminat.
Din dorinţa de a ocoli naşterea involuntară de cacofonii sau de expresii licenţioase, mai vechii vorbitori de limbă română au căutat un artificiu pentru distanţarea în pronunţie a cuvintelor de tipul „biserica catolică, tactica cavaleriei” ş.a.m.d. Unii au crezut că soluţia ar fi o virgulă trântită între cele două vorbe, în scris; de exemplu „munca (,) cabanierului”, semn totalmente greşit. Dar nu s-au oprit aici. Vorbind, pentru a face pauza dorită, ei spun aşa: „munca (virgulă) cabanierului”?!?
Expresii de acest fel nu aparţin limbii române! Pentru a nu le folosi, trebuie găsite alte soluţii, foarte simple; de pildă: „truda cabanierului”, ori „strădania cabanierului” etc.
Mai grav este însă alt fenomen recurent. Cei mai mulţi urechişti introduc între alte două cuvinte, nebuclucaşe, cuvântul „şi”, care nu mai este acolo nici conjuncţie, nici adverb, nici substantiv, nici auxiliar în vorbirea biblică. Ei, semidocţii, pornind de locuţiunea „ca şi cum” sau „ca şi când”, deja împământenite în limbă din vechime, alcătuiesc nişte combinaţii de-a dreptul hilare în situaţii care nici măcar nu implică evitarea cacofoniei: „Vă propun ca şi sistem de prevenire a inundaţiilor…” zice un specialist în hidroamelioraţii; „Această formulare trebuie considerată ca şi formă finală a cercetării noastre…” conchide alt intelectual dornic de vorbire elegantă.
Zi de zi, pe toate canalele audio şi video, ni se împing cu barbarie în urechi asemenea ziceri şi se pare că nici măcar câinii de pază ai corectitudinii lingvistice, plătiţi din banii publici pentru asta, nu pot opri avalanşa analfabetismelor, între care folosirea în abuz, ca nuca-n perete, a bietului „şi”. (22 ianuarie 2003)
P.S. (În 2011, adăugam, terifiat):
Înainte vreme, fusese la modă bietul „deci”, pus ca sarea-n bucate la începutul fiecărei fraze, chit că se potrivea ca nuca în perete, pomenita conjuncţie având numai rolul de a introduce judecăţi concluzive. Azi, prin osârdia unor politicieni de frunte, alde Geoană, altă maltratare a gramaticii: în locul formulei obligatorii „eu nu am decât atâta de spus˝, perechea „nu” şi „decât” fiind logic de nedespărţit, se zice cu îndărătnic analfabetism „eu am decât atâta de spus˝, fără „nu˝.
Eu nu am decât un sfat a le da: Înapoi, la şcoală, analfabeţilor!
N.B. (În ianuarie 2015, lipsit de orice speranţă):
Parcă lui „funcţie de” îi merge rău? Haida-de! Tot mai mulţi oameni trecuţi de pomană prin şcoală nu au habar că sintagma „în funcţie de”, locuţiune prepoziţională calchiată de paşoptişti din limba franceză („en fonction de”), pe care ei o vorbeau curent, însemnând „în dependenţă de”, nu e tot una cu expresia matematică „funcţie de X”, în care cuvântul „funcţie” este substantiv. Ei, şi pe urmă dă-i cu „funcţie de” în loc de „în funcţie de”, până te apucă ameţeala. Iar ameţeala dă deseori o stare de greaţă, nu de graţie…
Vale! Adsum!
Mihai MANCAŞ