Cariera mea didactică a fost jalonată de două căciuli: una rusească cu clape şi alta strămoşească de oaie carpatină. Cum vine asta? Stai să vezi. Am intrat în câmpul muncii în toamna lui ’62, anul când s-a încheiat cooperativizarea agriculturii. Am aterizat la ţară, într-un sat de oameni gospodari şi credincioşi. Şcoala era din 1930 cu patru săli de clasă şi două cancelarii: una pentru Şef (director), cealaltă pentru cadrele didactice de rând. Când a dat prima rundă peste cătun, însoţită de ger, mi-au luat-o dinţii la trap. Am păţit ca soldaţii lui Napoleon, surprinşi în 1812 de iarna rusească. Mă refer la un vechi tablou intitulat „Retragerea lui Napoleon de la Moscova”. Mai ales că şi profesorii, şi elevii stăteau în clasă cu căciulile pe cap şi mănuşile în mâini. Explicaţia? Şcoala se încălzea cu cărbuni. O colegă de suferinţă, care tocmai ieşea la pensie impresionată de starea mea jalnică mi-a oferit căciula ei „rusească cu urechi”. Stătea la gazdă, vizavi de şcoală. A zis: „Ţi-o dau gratis, să ai grijă de ea!”. Şi aşa am făcut, am folosit-o vreo 10 ani, deşi când elevii mă vedeau cu ea pe cap ziceau: „Asta-i căciula babei de română”.
Şi anii au trecut. După câteva concursuri profesionale am ajuns pe asfalt. În capitala de judeţ, la o şcoală galonată. Altă viaţă! Parchet ceruit, lumină fluorescentă, secretare cu fustiţă scurtă. Trai neneacă! Treceau drumul şi eram în şcoală. Tata, fiu de ţăran răzeş din Războieni m-a analizat şi a început să clatine din cap. M-a acostat! „Bă, ficior – a zis el – eşti domn de ceva ani, dar căciulă pe cap, ioc. Se poate? Te latră câinii din cartier. Uite cum facem. Eu în curând plec „dincolo” şi acolo nu am nevoie de căciulă. Aşa că îţi dăruiesc căciula mea să ai grijă de ea, că eşti cam împrăştiat”. Şi iar m-am făcut proprietar de căciulă fără bani. O căciulă ţuţ, neagră cu creţuri. La examenul de gradul I, un profesor universitar, a probat-o în fel şi chip, dar nu i-am dat-o. I-am zis că e danie de la tata şi omul a înţeles. Paradoxal, în ultimul an de învăţământ, un ticălos mi-a palmat căciula. Auziţi, din cancelarie. Să înnebunesc, nu alta. L-am şi auzit pe tata mustrându-mă: „Vai de capul tău, prăpăditule”. Tată iartă-mă!
Dumitru RUSU