Aşa cum am consemnat deja într-un material anterior, începând cu anul 1975, Staţiunea a trecut în regim de autofinanţare. O parte din contractele de cercetare erau încheiate direct cu diversele unităţi economice, iar o altă parte erau câştigate prin licitaţie, din programele instituite la nivel naţional.
Bugetul apăsa greu pe umerii instituţiei. Numărul de salariaţi crescuse nestingherit în vremea regimului bugetar. La cei aproape 80 de cercetători, laboranţi şi tehnicieni se adăugau personalul TESA, echipajul de pe vaporul Emil Racoviţă de pe lacul Bicaz, observatorii de la staţiile meteorologice, şi muncitorii angrenaţi în experimentele de acvacultură, a păstrăvului de la Potoci şi a crapului din lacurile extracarpatice.
Se înţelege că, pentru fiecare colectiv, realizarea obiectivelor din temele de cercetare echivala cu supravieţuirea. Mijloacele materiale deveniseră insuficiente pentru că punctele de lucru se dispersaseră mult, iar teama de a nu rezolva obiectivele şi a pierde beneficiarul întreţinea o continuă tensiune.
Multă energie s-a consumat în acei ani în timpul şedinţelor nesfârşite consacrate încercării de a se ajunge la o utilizare judicioasă a resurselor materiale şi la un cadru organizatoric mai suplu şi mai operativ. Toate se dovedeau sterile pentru că rămaşi între noi nu aveam o personalitate care să se impună iar cei pe care ni i-am ales să ne diriguiască, erau de o parte acceptaţi de o alta contestaţi.
Apogeul se atingea la şedinţele de partid şi de sindicat, care se prelungeau până în noapte, târziu. De fiecare dată erau conduse de un delegat de la Judeţ. Luările de cuvânt erau aprige, problemele atacate fără înconjur şi cu atacuri dure la persoană, încât de cele mai multe ori şedinţele erau scăpate din mână, cum se spune.
De obicei ne onora cu prezenţa secretarul cu propaganda al Judeţenei de Partid, dr. Constantin Potângă. De la o vreme ne-a abandonat şi a refuzat să mai participe la şedinţele noastre, punându-ne eticheta de ultraprofesionişti. Şi avea dreptate! Nu prezentam nici un pericol în fond. Fiecare revendica doar dreptul de a rămâne fidel profesiei sale şi de a-şi face meseria cu onestitate şi cu responsabilitate civică, dincolo de lipsa de conştiinţă politică de care ne acuza autorul cărţii Socialismul şi Cultura de masă, ajuns ulterior ambasadorul României în Vietnam.
Atmosfera tensionată se prelungea iar nemulţumiţii au început să iasă cu problemele în extra muros, slobozind jalbe la diverse foruri şi, după cum s-a susţinut, ajunse chiar până la celebrul cabinet 2 de la Bucureşti. În acelaşi timp se pare că Staţiunea începuse să dea de gândit şi Securităţii. Izolarea instituţiei şi un oarecare libertinaj în exprimarea şi comportamentul cercetătorilor, discuţiile purtate prin autobuz cu ocazia navetei sau chiar la sediu, legate de lectura unor romane cu oarecare factură dizidentă, ale lui Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc sau Marquez cu a lui Toamna Patriarhului, dedicată unui dictator megaloman şi paranoic, erau lucruri care ajungeau sigur la cei îndrituiţi să vegheze la unitatea de monolit a partidului.
La toate acestea se adăugau şi alte lucruri care dădeau de gândit. Securitatea nu putea sta liniştită, în mod cert, când ştia că în Staţiune erau atât de multe maşini de scris şi zilnic se primea o groază de corespondenţă venită din străinătate. Neliniştea era alimentată apoi şi de frecvenţa cu care Staţiunea primea oaspeţi din afară, cercetători sosiţi la noi în cadrul schimburilor academice, sau prezenţa în perioadele estivale, a studenţilor străini, veniţi pentru stagiul de practică, în special biologi.
Până la urmă, îngrijoraţi pentru propriile scaune, în 1982, nomenclaturiştii au pecetluit soarta instituţiei, hotărând aruncarea în trei zări a unor oameni a căror singură vină era iubirea cu patimă a meseriei şi orgoliul ştiinţific al profesioniştilor. S-a ajuns astfel la trei unităţi de cercetare, una la Potoci şi două la Piatra Neamţ.
Astfel, activitatea de la lacul Bicaz a fost reorganizată în cadrul Staţiunii de Cercetare şi Producţie Salmonicolă – Potoci, aparţinând Institutului de Cercetări Agricole şi Silvice din cadrul Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare, Pădurilor şi Apelor.
O parte din cercetătorii biologi din specialităţile de hidrochimie, algologie, microbiologie şi Acvacultură au constituit Laboratorul de Acvacultură şi Ecologie Acvatică-Neamţ, cu sediul în strada Migdalilor din centrul oraşului. Laboratorul respectiv a fost, vreme de două decenii, tutelat pe rând de Întreprinderea Piscicolă Podu Iloaiei, apoi de Întreprinderea Piscicolă Galaţi, trecând în final sub administrarea Universităţii Cuza din Iaşi.
Tot în Piatra Neamţ, pe strada Alexandru cel Bun, într-o clădire cu valoare de patrimoniu a fost transferat colectivul de geonomie şi o altă parte din biologii geneticieni, care şi-au continuat cercetările sub vechiul nume al Staţiunii, devenită ulterior Centrul de Cercetări Biologice – Stejarul, instituţie aflată azi sub tutela Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Ştiinţe Biologice-Bucureşti.
Fenomenul de dezmembrare care a lovit Staţiunea, a fost pentru unii destul de dramatic, dar n-a reuşit să diminueze câtuşi de puţin entuziasmul şi voinţa de a izbândi şi de a se realiza a fiecăruia, ultraprofesionalismul care-l indignase pe tovarăşul Potângă, rămânând în continuare o realitate, până la dezamăgirea care a survenit după evenimentele din 1989. Până la urmă, această dezamăgire a făcut ca cea mai mare parte dintre foştii cercetători să se îndrepte spre învăţământul superior, la solicitarea unor universităţi de tradiţie sau a celor nou înfiinţate.
Aşadar, existenţa de aproape trei decenii a Staţiunii Stejarul a fost una destul de scurtă, reuşind totuşi să se constituie ca o adevărată şcoală, promovând o pleiadă de specialişti de înaltă ţinută profesională, garantată de trecerea doctoratelor sub îndrumarea unor personalităţi ale elitei universitare, care traversase perioada interbelică, mulţi din ei academicieni, oameni de recunoscută notorietate în propriul domeniu de activitate. Despre evoluţia ulterioară a acestor destine şi mai ales a realizărilor editorial – ştiinţifice, cu contribuţii la patrimoniul cultural nemţean şi chiar românesc, vom reveni.
Prof. univ. dr. Constantin GRASU