„Lumea asta e pe dos, toate merg cu susu-n jos: puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are atunci pîinea, şi cuţitul şi taie de unde vre şi cît îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face“
Nu am rezistat să pun acest fragment în deschiderea prezentului memento, în ciuda prea puţinei sale legături cu restul, pentru relevanţa pe care o capătă el, în prezentul referenţial. Dar eu despre Creangă – apostolul vreau să vă vorbesc, despre straniul mărţişor prins în pieptul simţirii româneşti de 1 Martie 1837. Au trecut, iată, şapte pătrimi de veac.
…Al cui apostol a fost Creangă? Mai îmi vine să spun – al lui Eminescu. Marea generaţie a clasicilor junimişti, Slavici, Caragiale, Creangă, aduşi de intuiţia poetului la cenaclu, au perpetuat peste decenii, mult după moartea acestuia, nu numai memoria sa şi o adoraţie fără margini, dar şi obsesia perfecţiunii în creaţie. Dar Creangă a fost mult mai mult decît atît.
O, da, a fost, aşa cum suntem noi toţi, un apostol al luminării minţilor tinere, al „iezişorilor“ din mahalaua Păcurarilor, spre care înota zilnic prin noroaiele Iaşilor şi cărora le spunea, cu familiară apostrofă în loc de profesorală importanţă: „mă, ţîcă, ia treci la tablă şi fă pe crăcănatul (M) şi pe burduhănosul (B)“. Aşa l-a găsit un revizor şcolar cu ochi de noapte şi fruntea de răsărit de lună:
„Mă recomand – Mihai Eminescu“.
…Şi copilăria fiecăruia dintre noi s-a luminat ca de zorii trîmbiţaţi de cocoşi peste apa Ozanei.
A fost un apostol al cărţii, al iubirii de şcoală, aşa cum a învăţat, nu de la „metecul“ cartofor de la Fălticeni, ci de la Bădiţa Vasile, cel „cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare“, de la profesorul „Nicolai Nanu, de la şcoala lui Baloş din Broşteni“ şi mai ales de la părintele profesor Isaiia Duhu; poate şi de la alţi dascăli cu drag de carte. A fost un apostol al învăţămîntului raţional şi logic, în dispreţul frazelor gongorice care-i zăpăceau mintea bietului Trăsnea (care, apropo, a ajuns preot, conform documentării lui Călinescu). A scris abecedare, cărţi de citire, metodici de predare pentru clasele primare care s-au folosit decenii la rînd. Cu destulă acrimonie, colegii redactori mărturisesc obsesia sa pentru munca bine gîndită, pentru limba română care să sune româneşte: era capabil să repete un ceas şi mai bine o propoziţie care nu i se părea bine construită: „Din in, ca şi din cînepă, tot pînză se face“. A fost un apostol al lucrului bine şi cu judecată făcut.
A fost un apostol al bunului-simţ şi al omeniei, nu doar împietrind „caracuda“ junimistă cu comentarii care vitriolau snobismul unora, dar, la o adică, neezitînd să-şi croiască zdravăn, în plină stradă, cu băţul greu de corn, unicul fecior care, mîndru de uniforma sa de proaspăt elev-ofiţer, se depărta stînjenit de tatăl care stătea de vorbă cu un măturător.
A fost un apostol al neamului, implicîndu-se cu pasiune şi cu ironia sa inimitabilă în politică, martore ne sunt versurile lui Iacob Negruzzi, viitorul său coleg de la „Junimea“. A fost implicat în mişcarea separatistă, condusă de un important ierarh, atunci cînd i s-a părut că Moldova a ieşit păcălită din unirea cu Muntenia. A avut tristeţea să vadă acelaşi ierarh, în urma unor sforării, aprobînd excluderea sa, biet diacon care înghiţise atîtea, din cler.
…Şi tot mai rămîn atîtea de spus.
V-aţi întrebat vreodată de ce, odată absolvite cursurile de la Socola, Creangă nu s-a întors acasă? Nu ignoră nimeni dispreţul cu care vorbeşte despre lumea de peste Siret, unde „apa-i rea şi lemnele pe sponci; iar vara te înăduşi de căldură, şi ţînţarii te chinuiesc amarnic“, ceea ce orice student în anul I, plecînd la facultate la Iaşi sau Bucureşti în orice timp, va fi prefirat în minte. Şi totuşi, Creangă n-a revenit în lumea sa dragă, decît în ocazionale escapade. A rămas la Iaşi, într-o climă chinuitoare pentru sănătatea sa şubredă, apostol şi ambasador al unei lumi frumoase şi senine, „cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti hora, dar şi suveica“.
A fost ambasador al limbii bogate, dulci-acrişoare, a moldoveanului de la munte şi a apărat-o cu înfocare, pînă a fost recunoscut de „boierii“ junimişti ca autoritate incontestabilă în tot ce ţine de folclor, de viaţa românului. După şedinţele de cenaclu prefera mondenelor popasuri la club sau cafenea să-l răpească pe Eminescu către o cîrciumă de capul căreia nu era mare lucru, dar unde aflase el un vin fără pereche. Dar asta e altceva; la intrarea sa în sala cenaclului era totdeauna întîmpinat cu un entuziast „Aaaa, Creangă!…“.
A rămas mîndru de meleagurile sale, de meleagurile noastre şi nicăieri, nici în Poveşti, nici în Povestiri, nu vorbeşte Creangă mai liric, mai însufleţit, mai serios decît în acele fragmente de Amintiri… care prefaţează fiecare dintre cele patru capitole ale operei. A rămas apostolul simţirii, gîndirii, grăirii nemţene, care a aşteptat cu fruntea sus venirea celuilalt apostol, dintr-o generaţie mai tînără – Sadoveanu.
Vor mai trece multe pătrare de veac şi copiii tot vor mai rîde de stîngăcia lui Nică la urat, de dohotul lui moş Chiorpec Ciubotarul, de toate năzdrăvăniile şi naivităţile lui, de şiretenia şi de lăcomia lui, de şolticăriile din poveşti. Chiar dacă înţeleg tot mai puţine cuvinte.
Pentru acum, ajunge. Săru-mîna, domn’ Creangă, apostole…
Ada POPOVICI