Iadul este dezordinea, raiul e ordinea, spune un consacrat teolog. Trăim într-o cultură, cea română, a dezordinii. Sufocantă. Nealeasă. Fals idolatră. Într-un interviu mai vechi, regretatul Alexandru Muşina spunea: „Am fost şi sunt împotriva unei sintagme absolut nefericite şi cu efecte dezastruoase asupra spaţiului cultural şi literar românesc, şi anume, postmodernism românesc: Nu ideea de postmodernism şi de postmodernitate mă deranjează, ci această construcţie hibridă şi, după părerea mea, intelectualiceşte ridicolă, de postmodernism românesc. Dacă ţi-aş spune, hai să analizăm postmodernismul tadjic sau chirghiz, sau postmodernismul sudanez, bineînţeles că ai râde. Dar, când spunem postmodernism românesc suntem foarte mândri că postmodernismul, care este ceva transnaţional, exprimă o lume fără naţionalism, capătă acest atribut de românesc, care ar fi deosebit de postmodernismul străin”. În traducere ar fi vorba de o fudulire dâmboviţeană, logoreică şi sifonată, artificioasă, decomplexată nu prin „cultivarea valorii” ci prin excesul de etichete. Ca într-un talcioc de mahala mărfurile literare sunt expuse concomitent pe aceeaşi tarabă, fără o minimă selecţie. Arta românească seamănă, până la un punct, cu oraşele noastre în care, în majoritatea cazurilor, mahalaua a ocupat, încet, sigur şi centrul. În aceste condiţii un premiu Nobel ar arunca întreaga literatură română în haos. S-ar ridica fronturi împotriva „făptaşului”, delimitări, denunţuri. Muşuroiul cultural s-ar aprinde. Dacă (o) Ana Blandiana, (un) Nicolae Breban, (un) Mircea Cărtărescu sau (un) Liviu Ioan Stoiciu, să zicem, ar fi propuşi la premiul Nobel, sunt convins că pe adresa Academiei Suedeze s-ar înregistra o mulţime de „denunţuri” la adresa „impostorilor”. Confuzia persistă (şi) pentru că cititorul pare să nu mai aibă nici un cuvânt de spus. Nu vrea sau nu poate. Nu are despre ce să se pronunţe, sau a fost alungat din preajma cărţilor de esopismul căldicel din alte vremuri. Nu mai are timp să descifreze şarade, nici nu mai vrea. În „vreme de ciumă”, dacă e să reluăm vechiul laitmotiv, s-a dovedit că poezia e bună, totuşi, doar ca text exorcizator. Am să reiau şi o „poveste” spusă de Fănuş Neagu, despre „autoritatea” lecturii şi a scriitorului: „Mă obsedează ideea (cumplit, devastator de enervantă): câtă inteligenţă, cinste şi devotament cheltuim noi, scriitorii, pentru fiinţa neamului? Pentru lume? – nici nu îndrăznesc s-o spun. Întâlnindu-mă cu o doamnă în jur de 40 de ani, mamă a doi copii, unul de 15 ani, celălalt de 9 ani, am schimbat, după salutul de rigoare, obişnuitele banalităţi: ce mai faci? cum o duci? etc. Doamna, pe care o ştiu de pe când era fetiţă în scutece, m-a pus în încurcătură cu: – Tu ce mai scrii Fănuş? Nu ştiu ce mi-a venit să răspund tot cu o întrebare: –Tu ce mai citeşti, M?… – O, dar eu nu mai am când să citesc! Soţul, tot timpul cu pretenţii, copiii extrem de ocupaţi, mama bătrână… Am dus întrebarea mai departe: – Copiii tăi ce citesc? Răspuns: – Naiba să-i ia, nu citesc decât plătiţi, în rest stau tot timpul la calculator. – Îi plăteşti să citească? am continuat. – Douăzeci mii ora de lectură. Şi nu-i pot reţine decât o oră, una şi jumătate! – Te costă, am calculat eu, cam 60.000 (şaizeci de mii) lei o partidă de lectură. – Noroc că o fac numai o dată pe săptămână! Stau şi zac asupra unei întrebări: merită să mai duc romanul până la capăt? Nu mai vreau să scriu. Nu mai vreau şi gata. Nu mai vreau. Nu mai vreau să urc muntele. Şi cred că e dreptul meu (parafrazându-l pe Delavrancea) să nu mai vreau să vreau. Să mă uit în trecut şi să ridic din umăr. Să mârâi neputincios. Şi să nu mai văd nimic în viitor. Altădată m-aş fi îmbătat. Acum până şi beţia mă plictiseşte”. În vremurile noastre, însă, nimeni nu a demonstrat că literatura ar mai fi bună la ceva. Şcoala, ultima redută a culturii, e mai nevolnică decât un zid de lut forfecat de şoareci şi vânt. Fenomenul e nou? Nici pe departe. C. Rădulescu-Motru, filosoful şi moralistul, spunea pe la 1900, iritându-i pe contemporani: „Bârfa, insinuarea, intoxicarea, vorba în doi peri sunt mai apreciate decât principialitatea, decât cinstea, decât adevărul… Proştii îşi dau cu părerea despre cei deştepţi – şi dacă pot îi înfundă –, inculţii despre cei culţi – şi nu ezită să-i desconsidere. Cei lipsiţi de bun simţ despre cei cu bun simţ. Handicapaţii intelectual îşi dau cu presupusul despre cei cu talent. În şcoalele noastre şi în familii copiii nu învaţă calea de a ajunge la adevăr ci cum să se ferească de şarpele cinstei. Invidia este motorul societăţii noastre…”. În anii din urmă, parcă mai mult ca oricând, democraţia a devenit mediocraţie. Cred că n-aş fi spus lucrurile acestea mai bine, azi. Portretul artistului (la tinereţe sau la senectute) într-o poziţie semi-autistă, atent la sunetele artei sale, neatent la hărmălaia din jur, ar putea fi reprezentativ pentru această epocă, pentru mare parte din parcursul culturii româneşti. Pe acest fond, de supravieţuire de azi pe mâine, spun şi eu ca alţi înaintaşi că tragediile lui Shakespeare sunt optimiste pe când optimismul proştilor e tragic.
Adrian ALUI GHEORGHE