Profesorul în rol de om
De la educatori de grădiniţă şi învăţători la universitari, se poate spune că toţi au rolul generic de profesori, iar pentru această misiune sunt necesare câteva calităţi nici mai mult, dar nici mai puţin decât umane. Unele sunt înnăscute, altele pot fi prinse din zbor cu ceva noroc, dar toate pot fi îmbunătăţite printr-un efort continuu. Ele presupun, în fapt, vocaţie şi chemare, fără de care totul devine dificil, atât pentru educatori, cât şi pentru educaţi.
Capacitatea de comunicare, de exemplu, ajută la crearea unei atmosfere relaxate în sala de curs, oleacă de umor ştergând graniţa dintre catedră şi bănci şi umanizând pur şi simplu procesul de învăţământ. A formula întrebări simple pentru elevi sau studenţi în timpul desfăşurării lecţiei, chiar fără legătură cu tema, arată interes real pentru ei ca persoane, şterge impresia de activitate mecanică prestată din datorie şi ameliorează frica prezentă adesea în aceste spaţii, coborând cu blândeţe magistru de pe soclu. Ceea ce nu-i puţin lucru.
A şti să asculţi este, de asemenea, o calitate preţioasă în această muncă. Profesorul nu este un aparat de radio care livrează mesaje, ci o persoană care ştie să se oprească din ceea ce spune la un moment dat, pentru a asculta pe cei cărora li se adresează, iar a asculta nu înseamnă doar a păstra tăcere în timp ce elevul încearcă să exprime nişte gânduri, ci şi a avea o reacţie, a construi un dialog. Răbdarea de a asculta ce au de spus cei din bănci este generozitate pură, iar exprimarea lor liberă ar trebui încurajată mereu. Ceea ce, iarăşi, nu-i puţin.
Disponibilitatea pentru colaborare cu alţi profesori? Sună frumos. Dar cum poţi să accepţi că nu ştii unele lucruri şi că, în plus, vrei să le înveţi de la alţii? E ceva care îţi poate şifona statutul, iar a recunoaşte că unii colegi au reuşit unele isprăvi şi performanţe este primul pas, uneori împleticit, înspre a accepta că poţi învăţa de la ei. Orgoliul este un dezastru în această poveste, oricum o barieră rigidă şi nesuferită, iar a cere ajutorul înseamnă modestie şi recunoaşterea valorii celorlalţi. Ceea ce, din nou, înseamnă mult.
Ar mai fi capacitatea de adaptare, cu atât mai importantă cu cât în zilele noastre lucrurile se schimbă rapid, ideile capătă noi nuanţe, iar trend-urile se demonetizează de la o oră la alta. Zice-se. Cum este posibil să ţi se ceară ţie, profesor cu experienţă, să renunţi la învăţătura îngurgitată acu’ treizeci de ani? Dar a te crampona de lucrurile vechi şi a refuza schimbarea şi noul privează în primul rând elevii şi studenţii de învăţătură la zi şi blochează progresul. Ceea ce, departe de a fi puţin lucru, e chiar grav.
Nu trebuie uitat însă că o calitate esenţială în această profesie este pasiunea pentru domeniu, lucru care îi motivează cel mai bine pe cei pe care încerci să-i înveţi. Pasiunea se vede în interesul pentru noutăţi, în contribuţiile pe care le aduci prin publicarea unor articole, studii şi cărţi, în entuziasmul cu care împărtăşeşti învăţătura la clasă. Iar dacă ea este însoţită şi de spirit de organizare rezultatele nu vor întârzia să apară. Dar de unde până unde atâta pasiune? Mofturi.
Nu în ultimul rând, trebuie amintite bunătatea şi empatia. De ele depind construirea unei bune relaţii profesori-elevi. A fi profesor bun înseamnă şi a fi om pur şi simplu, adică a te purta firesc şi în acord cu anumite valori pe care se presupune că vrei să le transmiţi: onestitate, cinste, spirit de dreptate, compasiune, respect pentru cultură.
Dar cum adică să fii bun? Dacă eşti bun, ţi se urcă în cap! Mai bine să fii dur, pentru că, spun unii, aşa îşi vor aminti de tine. Cu severitate îi faci oameni, parcă aşa sună o bravă învăţătură strămoşească. Pentru că severitatea e ruptă din rai, nu? Restul sunt poveşti de adormit copiii.
Prof. psih. Vasile BAGHIU