Farmecul dascălului

Sunt exponentul unei generaţii care a avut parte de rele şi de bune, însă norocul a tras mai greu la cântar, întrucât formaţia mea intelectuală a fost binecuvântată de acele timpuri. Exista farmecul dascălului. În clasa întâi, în timpul lecţiilor, învăţătorul ne cânta la vioară, iar eu, deoarece îmi plăcea muzica, rămâneam de fiecare dată vrăjit. Melodiile erau de o expresivitate rară, parcă vorbeau cu cuvinte. Institutorul era un simplu absolvent de Şcoală Normală, dar care, ca şi colegii săi, ştia şi putea face foarte multe: cânta, desena etc. Îl credeam un fel de magician. Copiii erau foarte atenţi la lecţii pentru că era interesant, atractiv. Elementul de atracţie trebuie să existe neapărat, mai ales în învăţământul de astăzi care, după o perioadă de ideologizare ce a determinat formarea unei întregi mentalităţi, necesită o reorientare.

Ceea ce se observa la profesorii copilăriei mele era substratul intelectual. Erau oameni citiţi, cu o vorbire românească exemplară, pe care noi încă nu o posedăm. Avem de recuperat „handicapul” şi dispunem de mijloace destule. Pentru început e nevoie să formăm o limbă liceală, apoi una universitară.

Putem atrage atenţia şi asupra deontologiei profesorului, ceea ce presupune anumite reguli de conduită, de ţinută, care ar influenţa, în ultimă instanţă, statutul profesorului, ponderea lui în societate. Prima era desigur competenţa. Era mai prejos de onoarea lor să fie nepregătiţi. De obicei, absolvenţi de universităţi, ei, pe lângă buna pregătire, mai aveau o calitate – fluenţa în vorbire, expresivitate, o frază bine închegată. Limbajul liric era folosit chiar şi de profesorii de la ştiinţele exacte. Exista rigoarea ştiinţifică, nu era cazul să faci digresiuni, însă unora le plăcea foarte mult să folosească proverbe, citate. Acestea ni se întipăreau bine în memorie. Sunt trei căi de cultivare a limbii, cum le numesc eu – trei petale ale unei flori pe nume limba română. Prima e lectura, a doua – audiţia, iar a treia, care este foarte importantă – comunicarea prin viu grai. Cu „limba de lemn” am sărăcit vocabularul, frazeologia, terminologia. Influenţa profesorilor asupra noastră era atât de mare, încât şi astăzi ne aducem aminte de ei. Savanţii, oamenii de artă, scriitorii care au studiat în gimnaziile şi liceele din acea perioadă, au fost învăţaţi să fie perseverenţi, silitori şi să facă în orice condiţii carte. Să dăm doar câteva exemple: chimiştii Dumitru Batâr şi Gheorghe Duca, ecologul Ion Dediu, fizicianul Mircea Bologa, biologul Boris Mateenco, matematicianul Petru Soltan, compozitorul Vasile Zagorschi – sânt oameni de o veritabilă valoare.

Şcoala de pe timpuri avea o adevărată deschidere spre Occident. Atunci limba franceză era pentru intelectuali o a doua limbă maternă, mulţi basarabeni îşi făceau studiile la Paris sau în alte centre universitare din Europa. Profesorii noştri, prin comportament, ocupaţii, stimulau această deschidere de care, din fericire, am beneficiat cu toţii.

Dar cel mai mare noroc (se poate spune că a fost un dar de la Dumnezeu) e cel de a-l fi avut ca profesor pe Şerban Cioculescu, ilustrul critic şi istoric literar. Influenţa pe care a exercitat-o el asupra discipolilor săi a fost deosebită. O asemenea influenţă nu trece odată cu anii, ea este una perpetuă.

Cred că fiecare cadru didactic trebuie să-şi propună un scop ambiţios (căci ambiţia nu e ultima virtute) şi să se gândească la următorul lucru: pentru cât timp va rămâne el în inima copilului? Nu sunt de acord cu expresia „fost profesor”, deoarece profesorul, pentru mine, este personalitatea care te „însoţeşte” toată viaţa. Să spui „fostul meu profesor” e ca şi cum ai spune „fostul meu părinte”.

Alexandru GROMOV