Există meserii – cum este şi aceea de profesor – care presupun obligatoriu o conduită demnă, pentru că orice abatere etic-deontologică se răsfrânge negativ asupra modului de raportare la valori al celor tineri şi al unei întregi naţiuni.
Fără minimă demnitate, un dascăl iese din rol, pentru că supuşenia şi obedienţa contrazic însăşi esenţa acestei profesiuni de vocaţie şi compromit scopurile şi idealurile educaţiei.
De exemplu, profesorii, învăţătoarele, educatoarele şi inspectorii care au pus acum câteva săptămâni copiii la Piteşti să defileze în faţa unei persoane oarecare ajunsă prin concurs de împrejurări prim-ministru au comis un gest ruşinos prin care au încălcat şi legile specifice (în care se spune că elevii nu trebuie implicaţi în activităţi politice) şi pe cele nescrise care ţin de demnitate, onoare şi autonomie profesională.
Ce fel de model oferi tu ca profesor unor copii dacă – fără să fie dictatură, în democraţie, chiar aşa cum e – ai iniţiative de slugărnicie în faţa mai-marilor zilei, în marea lor majoritate fără standardul cultural cerut de poziţiile în care s-au trezit?
Din păcate pentru toţi, cu astfel de profesori nu poţi ajunge prea departe ca naţie. Cu atât mai mult cu cât, în paralel, o ocupaţie care ar da o şansă emancipării de sub frica de autorităţi, cititul, nu are trecere aproape deloc, nu numai în şcoală, unde ar trebui promovată în primul rând, dar în întreaga societate, unde se vorbeşte public atât de puţin despre carte. Este o tristeţe să constaţi lipsa proiectelor adevărate pe aceste teme (care ar mai încetini trendul oportunismului şi slugărniciei) la toate instituţiile şi organizaţiile care au legătură cu domeniul culturii şi al educaţiei (inclusiv în mass-media) şi lipsa de interes a oamenilor pentru literatură în general şi pentru literatura română în special. Statisticile ne plasează mult în urma altor naţiuni la capitolul lectură şi cumpărare de carte, iar dacă nu se schimbă ceva esenţial nici în acest sens ne expunem unui risc mai grav decât ne imaginăm în privinţa viitorului nostru ca popor.
Care ar fi soluţia? Ar fi una individuală mai întâi. Trebuie doar să munceşti cu pasiune, să nu iei seama la rumoarea demoralizatoare din jur, să primeşti încurajările fără să-ţi faci moară în cap şi să trăieşti în acord cu trăirile şi sentimentele tale, în acord cu menirea vocaţiei de dascăl, fără frică. Acesta este preţul plătit pentru minima demnitate. Fără vorbe mari, pasiunea, dăruirea şi credinţa contează cel mai mult. Apoi, ar mai fi o soluţie care ţine de implicare. Încerci să spui ce nu este în regulă, să corectezi atitudinile şi comportamentele greşite şi chiar să iniţiezi şi să susţii proiecte care pornesc de la astfel de probleme sau care ar putea opri deteriorarea şi mai mare a lucrurilor în această poveste.
Prof. psih. Vasile BAGHIU