Aşa-numita Antropologie filosofică a fost inaugurată în anii 20 ai secolului XX. De menţionat este faptul că fondatorul antropologiei filosofice este filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), prin lucrarea „Antropologia din perspectivă practică”, din anul 1789.
Antropologia ar trebui să fie baza sau fundamentul disciplinelor filosofice. Antropologia filosofică a preluat moştenirea filosofiei clasice moderne de la Descartes la Kant.
Cuvintele „antropos” şi „antropologos” le întâlnim la Aristotel. Antropos este numele pentru cel ce ştie să cerceteze bine şi să compare bine. Antropologos înseamnă discurs vorbit sau scris despre om, despre antropos.
Antropologia îşi propune să cunoască omul în întregul său, în cadrul său propriu de referinţă, în contextul lui de viaţă, pornind de la faptele, conduitele, de la mediul său existenţial. Obiectul ultim al antropologiei este studiul structurilor de adâncime, ascunse, autenticul omului vechi şi modern din orice cultură şi civilizaţie.
Esenţa a ceea ce este omul, nu poate fi sesizată decât în baza a ceea ce a creat, realizat şi în funcţie de valorile pe care le-a promovat. Acest lucru nu poate fi cunoscut decât prin aflarea modului în care s-a manifestat omul în existenţa sa istorică, temporală. P. Ricoeur susţine că nu putem avea acces direct, imediat, la datele existenţiale ale omului, ci doar prin intermediul semnelor care sunt aruncate de om în lume. Ceea ce înseamnă că nu putem cunoaşte omul decât prin intermediul creaţiilor sale, adică mediat, indirect. Consider că antropologia filosofică este strâns legată şi rezultă dintr-o anumită concepţie despre lume, dar poate izvorâ şi dintr-o experienţă vie şi deosebită de viaţă. Antropologia filosofică trăieşte şi se raportează constant la ştiinţele care studiază omul.
Max Scheler scria în 1929: „În nici o altă epocă nu au fost concepţiile despre esenţa şi originea omului mai nesigure, mai nedeterminate şi mai variate decât într-a noastră… Ne aflăm în prima epocă dintr-o istorie de aproximativ zece mii de ani, în care omul a devenit o temă pe deplin problematică: el nu mai ştie ce este; dar în acelaşi timp el ştie că nu o ştie”.
Câteva concepţii despre om de-a lungul istoriei
Omul, natura umană, originea omului, destinul omului în lume sunt teme deosebit de interesante şi prezente dintotdeauna în filosofie.
În dialogul „Fedon” aflăm de la Platon că sufletul care este nemuritor şi indestructibil, este cel care dă omului specificitatea ca specie. Nu există om perfect şi cetate perfectă. În cultura şi filosofia greacă, omul este conceput ca o fiinţă nici absolut bună, nici absolut rea, dar care are calea deschisă spre bine prin iubire, prietenie, înţelepciune.
Pentru sofişti „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce există că sunt, a celor ce nu există că nu sunt”. Protagoras susţine că nu trebuie să căutăm o lume în spatele lumii oamenilor. Pentru a înţelege importanţa antropologiei sofiste trebuie amintit şi un alt aspect. Este vorba despre diferenţa clară, esenţială dintre om şi animal, dintre om şi natură. „În comparaţie cu animalele omul se confruntă cu dezavantaje naturale specifice. El nu posedă o protecţie naturală faţă de pericolul suprimării de către celelalte fiinţe şi nici nu este suficient de bine apărat, în mod natural, de căldură şi de frig. Nici hrana nu i-a fost oferită de-a gata de către natură. Omul trebuie să învingă toate aceste dezavantaje naturale prin amenajări culturale. În mitul lui Protagoras, zeii înşişi sunt cei care salvează oamenii, dăruindu-le bunuri culturale, limbaj, religie, tehnici civilizatoare, oraşe s.a.m.d.”.
Dacă sofiştii au gândit omul ca unitatea dintre trup şi suflet, Platon defineşte omul doar din perspectiva sufletului. Pentru Aristotel „omul este natural o fiinţă socială, destinată a trăi în societate, şi este astfel prin natura sa şi nu prin efectul unor circumstanţe; fără familie, fără legi, fără adăpost este fiară sau zeu. De aceea omul este o fiinţă sociabilă, mai mult decât oricare alta”. Conform acestei definiţii societatea nu este o simplă asociaţie de indivizi ci are o valoare mult mai mare: constituie condiţia sine qua non a existenţei umanului.
Ca individ, omul nu-şi este suficient sieşi. Numai în societate îşi împlineşte condiţia. Altfel spus societatea este naturală omului, este trăsătura esenţială a umanului. Omul aristotelic este membru al unei familii, are o profesie, este cetăţean, este membru al unui polis.
În Evul Mediu, un loc deosebit îl ocupă opera lui Giovanni Pico della Mirandola „Discurs despre demnitatea omului”, din anul 1486.
Dumnezeu într-un discurs imaginar către Adam îi prezintă acestuia poziţia ocupată, locul sau mai bine zis ne-locul ocupat de Adam în Univers. Adam află că nu dispune nici de un loc stabil, nici de o înfăţişare proprie şi nici de atitudini specifice numai lui. Omul trebuie să dobândească totul prin voinţa şi judecata sa proprie. El nu dispune de o natură proprie, ci trebuie s-o determine prin voinţă liberă. Aşezat în mijlocul lumii, omul cuprinde cu privirea lumea din jur. Pământesc ori ceresc, muritor sau nemuritor, el este liber să-şi constituie forma de viaţă ce i se potriveşte. Se poate ridica spre Dumnezeire, divinitate sau poate decade spre cele animalice. Îşi modelează propria viaţă. În libertate stă demnitatea omului. El nu este superior prin raţiune sau prin alte determinări specifice ci prin libertate, prin faptul că poate să-şi aleagă singur calea şi modul în care va arăta la final. Determinările legate de existenţă nu sunt fundamentale. Cele legate de libertate sunt fundamentale. Ceea ce caracterizează omul este nedeterminarea. „Omul se află în criză, el trebuie să se decidă”. Omul trebuie să se contureze pe sine, adică să-şi găsească mai întâi forma sa. Neavând o natură bine stabilită el trebuie să aleagă. Este foarte greu să alegi când nu ai un model. Este cel mai greu.
Dacă nu ar mai exista animalitate şi nu am mai avea şansa să facem anumite comparaţii, să tragem anumite concluzii, ar mai fi individul înclinat spre animalitate?
Animalitatea din om n-ar mai fi animalitate. Nu ar mai exista tendinţe animalice. Fără educaţie şi şansa de a putea învăţa şi respecta normele, regulile, legile, nu ne-am putea integra în grup, colectiv, comunitate. În cazul copiilor crescuţi de animale, în sălbăticie, de lupi de exemplu, educaţia s-a produs, regulile au fost învăţate, dar pentru a se integra în alt colectiv. E foarte frumos spus ne naştem liberi şi devenim ceea ce dorim noi să devenim. Sună bine dar nu tratează libertatea ci frumuseţea expresiei. După umila mea părere ar suna mai corect şi mai bine – Ne naştem liberi şi constrânşi să devenim ceva, în special prin educaţia primită. Este adevărat că şi mediul trebuie adăugat aici. Nu suntem liberi să ne alegem educaţia, familia, limba. Ne-am născut liberi dar plini de constrângeri.
Şi Herder poate fi amintit pentru ideile sale antropologice. El ajunge la ideea că limbajul este un monopol al omului. Dacă raţiunea omului nu este posibilă fără limbaj, inventarea limbajului de către om poate fi atacată. (Va urma.)
Prof. Vasile Bogdan BILBOR