Dacă ar exista un calendar mai ciudat al personalităţilor literaturii universale, ziua de 23 aprilie de anul acesta ar trebui marcată cu cinci stele, din tot atâtea posibile. E data la care comemorăm prin convenţie (în secolul al XVII-lea, Spania şi Anglia nu foloseau acelaşi tip de calendar), dispariţia, în urmă cu patru sute de ani a două nume cu rezonanţă magică: Miguel de Cervantes Saavedra (29 septembrie 1547, Acala de Henares – 22/23 aprilie 1616, Madrid, Spania) şi William Shakespeare (23 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616, Stratford-upon-Avon, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord). Sunt două personalităţi care au marcat profund cultura lor naţională, fiind creatori de limbă şi identitate naţională: limba spaniolă modernă a fost numită „limba lui Cervantes”, iar Shakespeare a sporit engleza uzuală de la câteva sute, la peste 20-25.000 de cuvinte, punând şi bazele limbii literare. Dar, dincolo de aceste banalităţi şi aproximări, decisivă, în ambele cazuri, este opera.
Poreclit şi „Ciungul de la Lepanto”, Cervantes a avut o viaţă aventuroasă, a fost prizonier de război la turci şi a făcut, din diverse alte motive multă închisoare, unde, se spune, a şi început să scrie. Altminteri, în libertate, Cervantes, care iubea teatrul, se simţea bine în compania actorilor şi a scris mult pentru ei, dar n-a prea avut noroc; piesele sale n-au rezistat epocii, nici timpului. Maniera clasică în care scria teatru a fost spulberată de nonconformismul lui Lope de Vega care s-a instalat lejer în fotoliul (comod, dar comun) al unui dramaturg bine cotat până astăzi. Însă „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, considerat primul roman modern, rămâne una dintre operele de căpătâi ale literaturii timpurilor. După acest roman de nelipsit în nici o bibliotecă şi tradus în mai toate limbile (se spune că primul-ministru israelit David Ben Gurion ar fi învăţat spaniola ca să-l poată citi în original) s-au făcut o mulţime de ecranizări, adaptări, dramatizări, imposibil de citat sau ierarhizat. Mie îmi place însă muzicalul „Omul de la Mancha”, cu Peter O’Toole şi Claudia Cardinale, după cum îmi place dramatizarea făcută de Yves Jamiaque, „Don Quijote”, nejucată încă în Romania, dar existentă în biblioteca Teatrului Tineretului din Piatra – Neamţ. Şi în alte biblioteci, desigur. Zic şi eu, aşa, ca omu’…
Răsfăţat cu apelativul „Lebăda de pe Avon”, Shakespeare a fost un poet şi dramaturg respectat la vremea lui, dar cu o reputaţie mereu ascendentă, într-o cursă pe care, enervat, George Bernard Shaw a numit-o „idolatrizarea lui Shakespeare”. Piesele lui de teatru rămân cât se poate de actuale astăzi şi sunt permanent studiate, jucate şi reinterpretate în diverse contexte culturale şi politice în întreaga lume. Polonezul Jan Kott a scris prin anii ’60 ai secolului trecut o carte intitulată „Shakespeare, contemporanul nostru”, carte valabilă încă – un argument care mă face să cred că, oricât de tare va fi masacrat şi răstălmăcit, Shakespeare va rămâne contemporanul nostru încă multă vreme. Deşi, se pare, „Galaxia Gutenberg” pierde tot mai mult teren în faţa „Galaxiei Marconi”. Punct.
În România, Poetul de pe Avon, a fost tradus devreme, jucat şi iubit mult. Replicile sale celebre: E ceva putred în Danemarca…, Ofelia, du-te la mănăstire…, A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea… Sărmane Yorick… Vorbe, vorbe, vorbe – ca să cităm numai din Hamlet – au devenit locuri comune, aidoma altora asimilate deja în limbajul cotidian: Lumea întreagă e o scenă şi toţi oamenii sunt actori…, Mult zgomot pentru nimic… Actorii nu sunt decât cronica prescurtată a vremurilor ş.a.
La Teatrul Tineretului s-au jucat vreo şapte piese ale „Marelui Will”. Au fost notabile cred: Romeo şi Julieta (regia Silviu Purcărete), Îmblânzirea scorpiei (regia Iulian Vişa) şi de reţinut pentru inima noastră, primul „shakespeare musical” din România – Nevestele vesele din Windsor (regia Alexandru Tocilescu). În acest context, nu putem decât să aşteptăm cu speranţă premiera piesei Cum vă place (regia Vlad Cristache) care va deschide stagiunea 2016-2017.
Nu mai puţin iubite decât teatru, sonetele sale au cunoscut numeroase traduceri – se pare că cea mai bună (încă) este cea a lui Gheorghe Tomozei – iar „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” de Vasile Voiculescu, respectând canoanele tehnice ale genului, rămâne o adevărată monografie închinată „paradisului şi infernului iubirii”. În final voi cita din poezia „Cărţile”, singura dedicată de Eminescu dramaturgului englez, de nelipsit într-o evocare onestă: Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu;/ Izvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând şi le repet mereu.// De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine/ Te-aş fi iubit atât cât te iubesc?/ Căci tot ce simt, de este rău sau bine,/ Destul că simt tot ţie-ţi mulţumesc.// Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învăţat că lumea s-o citesc,/ Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala.
M.Z.