IN MEMORIAM: Ion Ungureanu

Între veşnicie şi dragostea Basarabiei recunoscătoare

Ion Ungureanu s-a născut în Opaci, Tighina, România. Studii: Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chi­şinău, Facultatea de filologie (1952-1955), Şcoala teatrală Boris Şciukin, actorie (1955-1960), Institutul de artă cinematografică A.V. Lunacearski, regie (1963-1964) – ambele la Moscova. Prim-regizor la Teatrul Luceafărul din Chişinău (1964-1971), acuzat de naţionalism pleacă la Moscova, unde lucrează ca regizor şi actor de teatru şi film, până în 1989.

După declararea indepenenţei Republicii Moldova, este Ministru al Culturii şi Cultelor (6 iunie 1990 – 5 aprilie 1994), apoi Vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti (1995-2005).

În calitate de ministru a desfiinţat în anul 1992 Teatrul Naţional „Maxim Gorki” din Chişinău, înfiinţând în locul lui Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. A repus în centrul Chişinăului statuia lui Ştefan cel Mare. Artist al Poporului, Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (2009).

Un visător. Un model. Un reper. O instituţie.

Ilustru orator. Ilustru gânditor. Ilustru cărturar. Ilustru român.

Acesta e Ion Ungureanu. (Nicolae DABIJA)

Ion Ungureanu întruchipează destinul românesc al Basarabiei şi credinţa ei nestrămutată în dreptatea lui Dumnezeu.

El vine de departe, de foarte departe, de la izvoarele fără de moarte ale unui neam care îşi duce crucea de secole şi merge fără odihnă spre Ziua unităţii şi reîntregirii sale. Cu tălpile goale, ca sfinţii şi apostolii de la începuturi, Ion Ungureanu a ales să meargă pe drumul interzis şi să spună adevărul despre fiinţa noastră. Era drumul sfinţit cu sângele buneilor şi părinţilor, drumul pe care merseseră martirii şi luptătorii pentru cauza dreaptă, pentru reîntoarcerea Basarabiei Acasă, la sânul întregului popor român.

Făuritor de conştiinţe, de cultură şi istorie naţională, Ion Ungureanu şi-a făcut loc în sufletele mulţimilor deşteptate de vocea sa venită din ceruri şi de îndrăzneala sa rară de a spune lucrurilor pe nume în faţa unor conduceri servile, mincinoase şi laşe, pentru care trădarea de neam şi de Ţară era o normă şi o garanţie de a rămâne la treuca puterii, slujindu-şi în genunchi stăpânii de la Kremlin.

Avea oroare de intelectualii oportunişti şi de demnitarii laşi, rupţi de societate şi de viaţa cetăţii, de destinul nedrept al Basarabiei înstrăinate. Nu o singură dată le amintea de datoria lor faţă de popor şi îi îndemna să coboare din turnul de fildeş şi să intre în bătălie, să participe la deşteptarea fraţilor îndoctrinaţi.

Viaţa lui exemplară de luptător convins pentru idealul naţional şi de misionar al adevărului nepermis într-o provincie imperială sovietică, reprezintă o cutremurătoare lecţie de jertfire de sine şi de dăruire totală pentru libertatea unui popor umilit şi nedreptăţit la el acasă.

Avea un simţ înnăscut al istoriei, al adevărului şi dreptăţii. Încă până a ajunge la arhivele încuiate şi la documentele secretizate, el intuia că basarabenilor le-a fost furată Ţara, limba şi originea, iar în loc li s-au băgat cu forţa un buletin de identitate fals, o limbă străină şi o patrie vitregă, surogat.

Nu pot să spun cu precizie cât au durat în tinereţe căutările lui Ion Ungureanu, dar când l-am cunoscut prin 1987, am înţeles că dânsul nu s-a chinuit ani în şir să descopere că moldovenii sovietici sunt români, că ei vorbesc limba română, iar Ţara lor adevărată este România. Ceea ce am observat, încă de la primele discuţii, când trecea pe la „Literatura şi Arta” şi ne transforma ziua în sărbătoare, apoi şi în confruntările din Primul Parlament, e că în lipsă de documente istorice, el, adeseori, gândea cu inima. În polemicile aprinse, când căţeii imperiului lătrau şi împroşcau venin, când aduceau „argumente” că „eliberatorii ne-au făcut oameni”, Ion Ungureanu se oprea pentru o clipă, îşi asculta inima, apoi tuna şi făcea praf din lichelele de serviciu, din papagalii regimului specializaţi în spălarea creierilor, în mancurtizarea moldovenilor şi în defăimarea României.

Era un orator de temut, tăia în carne vie, iar lacheii din toate regimurile, indiferent ce titlu sau post deţineau, aveau o spaimă patologică la vederea uriaşului, a cărui armă nu era pumnul, ci vocea, gândul, adevărul şi iubirea de Ţară. Nu întâmplător, nici după moarte, mancurţii de la preşedinţie, în ura lor patologică, s-au temut să-i dea Cezarului ce e a Cezarului şi să decreteze oficial ziua de adio ca zi de doliu naţional. Dar, ori cu decretul lor, ori fără, respectul şi dragostea oamenilor de bună credinţă şi a poporului faţă de strălucitul lui fiu a fost, este şi va fi una imensă, curată şi nemărginită.

Spuneam că Ion Ungureanu vine de departe, de foarte departe, de la izvoarele fără de moarte ale neamului românesc. El avea conştiinţa deplină că merge, pas cu pas, pe drumul înălţat din sacrificii şi iubire de moşie de înaintaşii-titani, că la răscrucile în ceaţă sau la oboseală cumplită, se poate întări şi sprijini pe Eminescu sau Haşdeu, pe Iorga sau Eliade, pe Pelivan sau Stere, pe Mateevici sau Vieru. Prin amploarea faptelor sale de reîntoarcere acasă a simbolurilor arhetipale şi a demnităţii naţionale, el prelungea acest drum al nemuririi şi veşniciei româneşti prin Basarabia sa natală. Prezenţa sa curajoasă şi neîntreruptă în spaţiul public, cuvântările sale scânteietoare şi mobilizatoare, atitudinea sa fermă şi principială în apărarea identităţii româneşti şi a drepturilor legitime ale băştinaşilor, zbuciumul său impresionant pentru reîntregirea naţiunii române, reprezintă file de mare demnitate pentru un popor, care a spart zidurile închisorii imperiale şi a înălţat pe ruine Tricolorul unităţii noastre seculare.

Basarabia nu a avut parte de munţii Carpaţi, care s-o apere de viforniţele siberiene şi de urgiile pustiitoare de la Est. Ca să reziste hoardelor fioroase, năpastelor şi furtunilor dezlănţuite din întunecimile stepelor nomade, românii basarabeni au slobozit rădăcini adânci de tot, care se întindeau pe sub pământ până în Carpaţi, până la Dunăre şi la Marea cea Mare, până la izvoarele fără de moarte ale neamului românesc. O rădăcină de foc şi de veşnicie, pe care se sprijină Ţara, trece pe sub pământul de la Sud, pe la Căuşeni, care i-a dat naţiunii pe Alexe Mateevici şi pe Ion Ungureanu. Cel care a dăltuit pentru totdeauna în conştiinţa românească: „Limba noastră-i limbă sfântă” şi cel care a declamat-o cu vocea sa venită din ceruri, sunt născuţi în aceeaşi vatră atât de generoasă în mari creatori de valori şi slujitori de Ţară. Pentru că nu are munţi, Basarabia şi-a ridicat astfel de uriaşi la Nistru, să ne adăpostească de nenorociri şi să ne dea tăria şi încrederea în împlinirea idealului nostru de unitate naţională.

Ion Ungureanu nu ne-a părăsit. Negrăbit de timp, el va trece pe rând în cărţi şi manuale, în denumiri de străzi şi licee, în muzee şi monumente. Lada de zestre, pe care ne-a lăsat-o moştenire, cuprinde reîntoarcerea statuii-simbol a lui Ştefan cel Mare la locul iniţial, filme şi spectacole de excepţie, mărturii şi cărţi despre reînvierea Basarabiei, aducerea Lupoaicei, simbolul romanităţii la Chişinău, zeci de cuvântări sclipitoare de la diferite tribune şi sute de emisiuni radiofonice şi televizate, Declaraţiile de Suveranitate şi Independenţă rostite în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău etc.

Ştiu că cel mai strălucit tribun al Basarabiei postbelice avea păstrată lângă inimă Declaraţia de Unire, pe care dorea s-o rostească în faţa unui popor reîntregit. El, Omul Unirii, ne-a lăsat-o ca testament să trăim liberi şi demni într-o Ţară unită.

(Sursa: Revista NATURA, februarie 2017)

 Alecu RENIŢĂ