MIHAIL SADOVEANU- 50 de ani de nemurire

05.11.1880 – 19.10.1961

“Sadoveanu nu scrie despre o lume; el creează o lume. Care nu este produsul memoriei, după cum nu este al observaţiei. Memoria sadoveniană este o pură imaginaţie şi opera cea mai universal documentară din literatura noastră, este integral o operă de imaginaţie. Nu este o dramă socială sau umană pe care Sadoveanu să n-o fi înfăţişat: tot ce reprezintă viaţă, gîndire, sentiment, toate raportările omului cu oamenii, sau cu natura, sau cu Dumnezeu- politica, religia, instituţiile şi moravurile- se află în ea. Dar această sinteză inefabilă a unui popor bătrîn, a existenţei şi a miturilor lui, a istoriei şi fanteziei lui, nu este o „comedie umană” ci o mitologie care-şi are zeii, riturile şi eroii ei legendari. S-a spus despre Sadoveanu că este un mare povestitor; ceea ce povesteşte el sunt „o mie şi una de nopţi” ale românilor. Opera lui Sadoveanu este o Halima”.

Nicolae MANOLESCU

 

Din altă lume

În bolţi de floare albă mă chiamă-un viers pierdut…
Aceeaşi frumuseţe i-acum ca şi-n trecut;
Şi luna, tot frumoasă, pe-acelaşi alb talaz
Îşi scaldă gingăşia seninului obraz;
Miresmele-s aceleaşi pe strîmptele cărări,
Albite din văzduhuri de-atîtea lumînări…

Tu eşti? Îţi varsă luna scîntei pe albul chip,
Mor paşii, fără urmă, pe galbenul nisip;
O umbră uşurică cu ochi de lacrimi plini,
Îs stînse de durere duioasele lumini,
În pletele de aur, cununi de trandafiri
Şi zîmbetul de moarte pe buzele subţiri.

Tu eşti? Iubita sfîntă, aceasta oare mi-i?
În lacrimi mi se varsă durerea inimii;
Pierdut îmi plec genunchiul pe palidele flori
Şi-mbrăţişez, în lacrimi, pierdutele comori,
Şi fruntea-mi plec spre tine, te-aud cum greu suspini
Şi simt pe frunte lacrimi din stinsele lumini…

Mihail SADOVEANU