Înainte de a scrie aceste rânduri mă gândeam cu cine să-l asemăn pe Ion Druţă or, prea enigmatică şi controversată a fost şi rămâne (şi după moarte) această personalitate. Până la urmă m-am oprit la „candidatura” politicianului Iurie Roşca, care în perioada timpurie, când urcat prin copaci apăra cu vehemenţă idealurile naţionale şi care, mai spre bătrâneţe s-a urcat în căruţa ruşilor, dar… Vreau să fac o precizare obligatorie: comparaţia lui Ion Druţă cu Iurie Roşca nu înseamnă numaidecât „ceva de rău” şi nu trebuie luată în zeflemea, fiindcă ambii sunt/au fost persoane extrem de inteligente şi au lăsat urme adânci (cu plus sau cu minus, depinde din ce unghi priveşti lucrurile) în sfera lor de activitate – unul în politică, iar altul în literatură. Or, faptul că şi unul, şi altul au fost, sunt şi vor fi în continuare „în gura lumii” este incontestabil, iar cu privire la maestrul Druţă ar fi normal să zicem că odată cu înmormântarea lui fizică, la poalele Lumânării Recunoştinţei, nu înseamnă şi înmormântarea operei lui nemuritoare, fără nici o exagerare.
De altfel, până în ultimul moment am crezut că nu mă voi expune pe marginea „subiectului morţii şi nemuririi” lui Druţă (chiar dacă orice persoană „care se stimează” a ţinut să-şi expună părerea), fiindcă cred că despre cei decedaţi (repet, doar omul moare, nu şi opera lui) se spune doar despre bine sau nimic. Adică, eu eram pe cale să nu spun nimic, dar am fost provocat de colegul Veaceslav Nedelea care, pe reţelele de socializare a mers mult mai departe decât alţi apărători ai lui Druţă – cică „cei care arătaţi fundul plin de simbolurile acestui stat, sau îl criticaţi pe Marele Ion Druţă după moarte, pentru mine sunteţi tot un Drac! Cruce de Aur peste Moldova! Preoţii trebuie să se roage fierbinte, aşa ceva nu a mai fost pe la noi! Personal bănuiesc că cei care-l critică acerb, nici nu i-au citit Opera! Iartă-ne, Maestre!”
Nu ştiu ce zic alţi „draci”, dar eu nu mă consider un Drac şi, culmea!, am citit şi câte ceva din opera maestrului – poate mai puţin decât alţii, dar acest lucru nu înseamnă că cineva trebuie să dea cu Crucea de Aur peste Moldova şi nici să se roage fierbinte pentru nu ştiu care păcate. Dimpotrivă, consider că păcatul făcut de voie sau fără de voie, inclusiv de subsemnatul, face parte din viaţa noastră şi nu poate constitui obligator o unitate de măsură. Ba mai mult, nu sunt eu omul care să vorbească despre păcatele altora, darămite ale unor oameni de talia lui Ion Druţă, chiar dacă cineva doreşte să descalifice păcatele grele ale maestrului până la nişte greşeli nevinovate. Cu toate acestea, să stăm strâmb şi să vorbim drept – greşelile făcute de moş Ion de la Chiştelniţa şi cele făcute de scriitorul Ion Druţă de la Moscova nu pot fi puse pe acelaşi cântar, fiindcă impactul lor este incomparabil.
Să nu se supere acei care sunt mai îngăduitori şi mai iertători cu acei care preferă camelionismul în locul verticalităţii şi oportunismul în detrimentul bunului simţ, dar unul este Druţă care, în anul 1965, când puţină lume îşi manifesta curajul pe teme de identitate naţională, vorbea despre necesitatea revenirii noastre la grafia latină şi altul este Druţă care şi-a scris, pe pat de moarte, chiar şi testamentul în limba rusă, cu grafia chirilică (la o adică, putea s-o scrie în rusă, dar cu grafie latină)…
Unul este Druţă, care în anul 1989, în discursul rostit la Marea Adunare Naţională condamna Pactul Ribbentrop-Molotov şi recunoştea că „bătrâna noastră Basarabia figurează ca un ultim punct al acelor anexe, ca un acord final, funebru, al înţelegerii dintre Stalin şi Hitler. Ca urmare a acestor înţelegeri, frumosul trup al vechii noastre aşezări a fost tăiat în trei bucăţi, tăiat rămâne până astăzi” şi altul este Druţă care, în anul 1994, la congresul „Casa Noastră – Republica Moldova” a pus temeliile moldovenismului primitiv şi a turnat apă la moara agrarienilor agresivi…
Unul este Druţă care a scris Povara Bunătăţii Noastre, Clopotniţa, Biserica Albă, Căsuţa de la Răscruce, Horodiştea, Ultima lună de Toamnă, Balada celor cinci motănaşi şi altul este Druţă care în eseul Răscrucea celor proşti a „dezlegat” problema denumirii limbii noastre – „nu vreţi să-i ziceţi limbă română, ziceţi-i limbă moldovenească, nu vreţi să-i ziceţi limbă moldovenească, ziceţi-i limbă maternă” (după aceasta au urmat limba de stat, limba natală, limba noastră) …
Unul este Druţă care şi-a dorit, conform testamentului, să fie înmormântat lângă Lumânarea Recunoştinţei, la edificarea căreia a avut un aport determinant şi nimeni nu i-a pus la îndoială dorinţa (deşi, legile Republicii Moldova prevăd foarte clar că înmormântările se fac la cimitire, dar nu unde îşi doreşte cutare sau cutare) şi altul este Druţă care nu a agreat „căpăţânile de bronz” ale marilor scriitori români de pe Aleea clasicilor din Chişinău. Apropo, cineva spunea că ar fi fost bine ca pe Aleea clasicilor din Soroca (patria mică a scriitorului), să fie instalată şi „căpăţâna de bronz” a Maestrului, dar nu cred că acest lucru este posibil, fiindcă ar putea să se supere acei care s-au uitat în gura omului Ion Druţă şi până la moarte, şi se uită şi după…
În fine, chiar şi după moarte cel plecat în veşnicie ne-a mai impus un sondaj, de parcă nu ar exista destule motive de ceartă şi dezbinare, care nu prevede două răspunsuri: „DA” sau „NU” – se pot pune pe acelaşi cântar, Omul şi Scriitorul Ion Druţă? Eu am răspuns negativ, iar Dumneavoastră ce ziceţi?
Dumnezeu să-l ierte, iar acei care nu i-au citit opera s-o facă. (N.R. – Preluare după „Observatorul de Nord”, Soroca, 4 oct, 2023)
Victor COBĂSNEANU