Domnul profesor… bădia Ghiţă… nenea Ghiţă… I s-a spus în multe feluri, dar pentru mine va rămâne bunicul.
Gheorghe Amaicei a fost omul de la care n-am primit niciodată vreun refuz, omul care a pus oamenii din jurul său mai presus decât propriile interese, omul care pentru mulţi a fost prieten şi dascăl. A încercat mereu să ajute, dezinteresat, pe oricine, pentru că avea integrat simţământul bonomiei în întreaga sa fiinţă. M-a îndrumat şi pe mine să fiu la fel şi încerc să-i onorez învăţămintele cum se cuvine.
Avea doi ochi blânzi, calzi, care îţi vorbeau parcă… Radia în jurul lui iubire şi înţelegere, iar asta îl făcea să fie plăcut de toată lumea. Scopul lui era să aducă un firicel de zâmbet pe chipul oricui…
Pentru mine, acest suflet de om a fost un al doilea tată. Am crescut cu el încă din primii ani de viaţă şi mă dezlipeam cu greu din casa lui, din braţele sale. Existenţa mea gravita în jurul dânsului, căci mergeam cu el peste tot şi mă supăram când n-o puteam face. În fiecare dimineaţă, mai ales când nu aveam şcoală, ştiam că „trebuie” să mergem undeva. Oriunde. Numai să mergem. Noi doi.
Când am început să-i calc pe urme, când am devenit la rându-mi „un grădinar de suflete” cum era el la catedră, adică un fel de domnu’ Trandafir, n-am mai avut ocazia să-i spun… De multe ori simt impulsul de a-l suna, de a-i spune: „Uite, bunicule… Astăzi…”, dar apoi îmi amintesc că mâna lui caldă nu va mai ridica vreodată receptorul telefonului şi nici eu nu-i voi mai auzi vocea şi încurajările. Cu toate astea, pentru mine, bunicul e viu în mintea şi în inima mea. Îl simt constant alături, atât de tare m-a iubit şi îl iubesc.
Bădia Ghiţă, aşa cum îl ştie toată lumea, şi-a pus amprenta oriunde a mers şi peste tot unde a călcat pragul. Şi a rămas un simbol pentru învăţământul nemţean pentru că s-a evidenţiat prin implicare şi enorm de multă dăruire.
L-a caracterizat dintotdeauna firea activă, iubitoare şi a avut mereu dorinţa de a schimba lucrurile în mai bine. Vedea binele oriunde şi în orice. A fost un idealist convins, un om de valoare şi un bunic de excepţie. Rămâne un exemplu pentru noi toţi.
Şi parcă-mi vine din nou să-l sun:
– Uite, bunicule… astăzi…
Iustina ŞOANCĂ