ADRIANA-ZÂNA IONIŢĂ

Şi dacă te-aş întreba, umbră?

Sunt dator de la început cu o explicaţie, care poate fi privită şi ca o rugăminte de iertare. Altfel nu s-ar înţelege de ce apar aceste rânduri, scrise la câteva luni după lansarea unei cărţi excepţionale, volumul de versuri „Şi dacă te-aş întreba, umbră?” al doamnei profesor doctor Adriana- Zâna Ioniţă.

Chiar înainte de a intra sub tipar, la mijlocul lunii mai, anul trecut, am primit din ţară florilegiul poetic, aflat la cunoscuta editură „Şcoala Ardeleană” din Cluj, şi am avut privilegiul de a scrie o postfaţă. Îndată după asta, din motive foarte serioase, am fost absent până mai ieri din viaţa culturală a nemţenilor.

Născută într-o zodie prielnică muzelor şi într-un ţinut rodnic în literatură, aproape de Humuleştii lui Ion Creangă, Zâna Pruncu – aşa i-am cunoscut numele de atunci – elevă a liceului pedagogic din Piatra-Neamţ, era, în 1976, încununată cu lauri ai Olimpiadei Naţionale Şcolare de Literatură. Făcând parte din juriul naţional al concursului, am avut bucuria de a citi lucrarea premiată. Entuziasmat, am uitat de protocol şi am strigat ca un adolescent needucat: Zâna, ai talent cu carul!

Vremea, vremurile … Doamna Adriana-Zâna Ioniţă, aşa voind sorţii, a fost o strălucită profesoară de literatură, cu doctorat în limba română, la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”, din Piatra-Neamţ, de unde s-a pensionat în anul 2020, când i-a apărut cartea de poezie despre care scriem aici.

Florilegiul liric era aşteptat de toţi cei care obişnuiesc să citească revistele literare româneşti, unde apăreau de mai multă vreme, stârnind un legitim interes, versurile sale. Dar ca un moldovan chibzuit în toate, profesorul doctor în litere nu a amestecat culorile, preferând să apară cu un prim volum de poezie exact când îşi lua rămas bun de la catedră. Am temeinice motive să bănuiesc a fi fost activ şi un îndemn venit din partea poetului Adrian Alui Gheorghe, cunoscutul literat pietrean venind tot din preajma Humuleştilor.

La un volum liric, o întâmpinare aproape lirică. Departe de mine dorinţa de a intra în clasificări statistice sau calendaristice sau în despicarea firului de oţel, în câte părţi s-ar dori. Asta e treaba arhiviştilor din critica literaturii (nu literară, aceea fiind darul a foarte puţini dintre cei din breaslă).

Poezie feminină. Intelectual feminină. Poezie a trăirii, evocării, nostalgiei, iubirii, a spaimelor îmblânzite, a tandreţei, a depărtării şi uitării, atingând, delicat, funebrul, brodată cu lacrimi şi colorată cu durere, a sugerărilor în locul strigătului de fericire sau de sfâşiere, a unui clar-obscur rembrandtian uneori, abia sugerat, poezie ferită de vaietul direct al femeii rănite sau de strigarea în public a extazului.

Îmi voi lua îndrăzneala de a transcrie câteva rânduri care aparţin poetului Adrian Alui Gheorghe, un estetician din aceeaşi generaţie cu Adriana-Zâna Ioniţă, aceea a frumoşilor rebeli optzecişti:

Poezia adunată de Adriana-Zâna Ioniţă în primul său volum este o sumă de pure incantaţii afective care antrenează în câmpul lor de forţe atât reveria, cât şi meditaţia. E, în toate textele, un dublu care este o reflecţie a sinelui în oglinda cuvintelor, fiinţa este purtătoare de mistică şi de absenţă, concomitent, aşa cum între două bătăi ale inimii se înghesuie întreg universul. Tăcerea şi cuvântul se află în echilibru în aceste epifanii ale sensului, textul este o adevărată încorsetare pentru fiinţa născută să fie şi să rămână liberă. Atinsă de gracilitate, vulnerabilă într-o lume plină de capcane, ai impresia că poezia Adrianei-Zâna Ioniţă nu se citeşte, ci se respiră.

În poezia românească, de la generaţia Ninei Cassian încoace, s-a născut şi se poartă frumos o lirică feminină directă, puternică şi plină de erotism, suav ori violent. Ceea ce oferă Adriana-Zâna Ioniţă curiozităţii noastre se desparte, parcă declarativ, de companie, în acest act poetic al său, deliberat, ajutându-se cu măiestrie de elegie şi de sugestie.

La o primă citire, sonul elegiac pare excesiv şi monoton. Pentru cititorul avizat, lucrurile se schimbă.

Poezia de început, cea care dă şi titlul florilegiului liric, conţine in nuce esenţa filosofică şi sentimental feminină a volumului: femeia – eterna sacrificată pe altarul iubirii, eterna Solvejg aşteptând mereu un Peer Gynt vagabond, eterna părăsită, prin superficialitatea sau prin moartea celui iubit, vestală văzută prin fum de ruguri pe care ard fără contenire dorinţe neîmplinite, preoteasă a zânei Vineri, care deplânge dispariţia (sugerată) prin moarte a celor dragi.

Obsedantă, umbra se cere înlăturată pentru a înţelege, dincolo de a simţi doar elanul erotic, apelul prezent sau elegia pentru iubirea pătimaşă de odinioară:

Iubeşte-mă aşa cum sunt

departe

în loc de sâni şi coapse

sunt doar fum

sunt aburul-nvelindu-te

sub pleoape

şi petrecându-te-n adâncu-mi mut.

sau

Şi dacă te-aş întreba,

umbră,

cum mă iubeşti?

Mi-ai aminti de trup

(de freamăt, sudoare

scrâşnet şi geamăt)

ca de relicvele Evei?

Cum cartea este aproape în întregime o poemă elegiacă închinată iubirii pierdute prin depărtare, uitare, superficialitate, moarte, versuri semnificative se întâlnesc la tot pasul:

iubirea,

se întinde acum direct

pe piele ca un tatuaj

vremelnic, trece

la prima ploaie

poate de aceea

m-ating înfiorat

picurii ploii,

săruturi nearse,

visări rămase,

nori de aşteptări.

Tot mai rămân datoare

cu mâhnire

aş fi plătit dobândă

să-mi fi spus:

rămâi iubire, în târgul

de iubire!

erai un negustor

ce vinde apus.

Adierea unei filosofii stoice, dar şi starea de respingere a unor realităţi banale, obositoare cugetului, o înscriu pe Adriana-Zâna Ioniţă în categoria cugetătorilor dispuşi să dialogheze critic cu istoria şi cu prezentul.

De când au aflat

oamenii că mor

cu fiecare zi

ridică în grabă cimitire

în care iubirea, visul

sunt îngropate de vii

de teamă ca Marea

Tăcere

să nu le-o ia înainte.

Abandonând uneori tonul elegiac, chemarea către o viaţă trăită din plin, opusă morţii şi abandonului, nu lipseşte din panoplia de cugetări şi trăiri etalate sub o abia percepută cortină de fum:

Trăieşte clipa!

Zeul ei

ce îşi deschide

ţie

regatul de linişte.

Numai dacă taci

respiri şi uiţi,

poţi fi bine primit

unicul oaspete

în regatul clipei tale!

Iubitorului de frumos, dornic să mă întrebe cum rămâne cu adevărul din exclamaţia de la începutul acestor rânduri – „ai talent cu carul!”–, îi răspund acum cu acest volum admirabil, care anunţă indiscutabil o voce nouă, nu a unui debutant oarecare, ci a creatorului profund, pe o gamă deosebită, înclinat spre meditaţie şi elegie, în stare oricând să acopere până şi urâtul din noi cu un diafan strai de lirică autentică, aidoma culorilor alungate în degradeuri, peste noaptea misterioaselor feerii ale Nordului sublim.

Mihai-Emilian MANCAŞ