• Mă suspectez, uneori, de substituire de personalitate, de destin, de încercare de a trăi două vieţi deodată. Şi trăiesc uneori două vieţi deodată, o fac cu voluptate, trăiesc despletit, haotic, flămând, înfricoşat, stresat…! E şi un privilegiu să trăieşti două vieţi, dar şi o mare responsabilitate. Dă-ţi seama, ce înseamnă seara când trebuie să culci două suflete, ce înseamnă să visezi cu două inimi, să faci planuri de viitor şi de trecut cu două minţi!? Mă şi hrănesc din propria ubicuitate, ca orice artist, pentru că pe nisipurile mişcătoare se înalţă cele mai mari creaţii artistice. În acelaşi timp, care om nu trăieşte mai multe vieţi, concomitent, trecând din una în alta cu lejeritate unii, dureros alţii!?
• Am putea face proba responsabilităţii lumii scriitoriceşti de la noi avansând preceptul biblic: „Cine crede că e geniu să ridice primul piatra”. Din păcate, într-o democraţie „internautistă”, în care mediocritatea este agresivă şi extrem de prezentă, în care fiecare autor îşi fixează propriile norme, propriile standarde de valoare, fără să ţină cont de o istorie care ştie, de două mii de ani măcar, că democraţia votului este determinantă, scriitorii de bun simţ se vor retrage în carapacea propriului talent; în acelaşi timp orice nebun se (va) crede geniu şi nu ezită (nu va ezita) să ridice bolovanul.
• M-a legat definitiv de poezie frica de absolut care s-a amestecat cu plăcerea de absolut…! Cu plăcerea de a intui absolutul după fiecare colţ al lumii, mai bine zis. Ce e absolutul, în fond? E credinţa că fiecare gest, fiecare ieşire din curtea casei declanşează o aventură a fiinţei cu un final imprevizibil. Dar măreţ. Moartea e absolutul de care are parte, însă, fiecare om. În mod egal. Iubirea, de exemplu, e discreţionară, e tiranică. Sănătatea e o chestiune de şansă. Bogăţia e rodul unui complex de împrejurări. Numai moartea e darul care se împarte fără rest la toţi oamenii.
• Cred în poezie ca într-o monedă care nu poate fi convertită. Cu ea cumpără numai cel care îi cunoaşte valoarea. Poetul şi cititorul de poezie sunt faţetele aceleiaşi monede. Se zice, de altfel, că El, Cititorul, recreeează poezia cetind-o. E ca şi cum am zice că omul recreează viaţa trăind-o, că Dumnezeu fără om ar fi singurătatea însăşi, că ar dispărea chiar autoconsumându-se. Exact cum dispare omul mâncat de propriile singurătăţi, un fel de lehamite cu bot, nas şi pântece în care încape poetul cu tot cu masa sa de scris, cu camera sa de lucru, cu universul său în care uitarea lucrează mult mai iute decât puterea de fixare – rememorare a clipei care tocmai trece…!
• Poezia fiziologică, cultivată de mai tinerele generaţii, a făcut ca orizontul să se golească de mister; fiziologia poeziei a determinat apariţia textelor care adună dejecţiile tuturor, individul poet fiind un fel de şef de tomberon. Cuvântul nu mai poartă simboluri, cuvântul duce gunoiul, spală lăturile, cuvântul nu mai are nicio sărbătoare, cuvântul devine cârpa din baie.
• În ultimii ani au tot apărut „istorii fundamentale ale literaturii române”, una mai făţoasă decât alta, una mai grea la cântar decât alta, una mai mediatizată decât alta. Unele sunt istorii parţiale, altele sunt istorii prospective, altele introspective; unele luminează literatura, altele o ascund, o confuzionează, cu program sau fără; unele sunt semne ale frustrării individuale sau de grup, altele sunt monumente singuratice ale realizatorilor lor, plasate în fundul curţii literaturii noastre; unele sunt inspirate, altele s-au născut gata expirate.
• O carte slabă premiată, plasată în topuri, pusă apoi în mâna unui tânăr cu tot tam-tamul critic de rigoare, face mai mult rău decât o ideologizare forţată: creează rezistenţă. Nu altfel s-a creat la noi „o rezistenţă” a cititorilor la literatura autohtonă…!
(N. R. – Selecţii din volumul Jurnal de campanie, în curs de apariţie)
Adrian ALUI GHEORGHE