Virgil Răzeşu: Viaţa ca o apă curgătoare
Chiar de la primele rânduri ale cărţii, autorul îşi cucereşte cititorul prin realizarea unui portret ce reţine atenţia, (Florin Răzuş-avocat) şi a unei descrieri pe măsură a unui colţ din natură, ambele imagini putând fi exemplare pentru cei care sunt tentaţi să devină autori literari.
Scriitorul foloseşte o sintagmă care confirmă cele afirmate de noi prezentând „felii de viaţă de o varietate uluitoare” şi folosind expresii demne de reţinut precum „nemocirliţi de bani”, formulare care poate înlocui caracterizarea unui personaj ce îşi respectă demnitatea profesională. Tot din debutul romanului se desprinde şi reţine atenţia în mod deosebit un portret general al femeii, un poem în proză al fiinţei unice pe care naratorul o vede în diversele şi multiplele ei ipostaze: fiică, soţie, iubită, amantă şi nu în ultimul rând, mamă. Pe întregul parcurs epic al romanului, destul de întins în spaţiu şi timp, cele afirmate de noi vor fi confirmate printr-o prezentare amănunţită a relaţiilor celor cinci personaje principale feminine, fiecare în parte şi toate la un loc demonstrând o bună cunoaştere a complicatei psihologii a sufletului feminin.
Remarcăm de asemenea că autorul are o ştiinţă aparte în ceea ce priveşte construcţia demersului narativ. În primele capitole prezintă câte un personaj principal extras dintr-un anumit mediu social, cultural sau profesional, alcătuindu-i fiecărui protagonist câte un portret aproape complet din punct de vedere moral şi intelectual. De fiecare dată are însă grijă să prezinte şi câte un fapt, fără a dezvălui enigma care l-a generat, reuşind astfel să determine potenţialul cititor în a continua lectura începută.
Tot de compoziţie ţine şi inserţia unor scrisori, bileţele sau pagini de jurnal, procedeu devenit frecvent în literatura română odată cu romanele scriitorilor interbelici (v. Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu), acest procedeu având menirea să sporească autenticitatea întâmplărilor prezentate, precum şi interesul, curiozitatea cititorului. În aceeaşi arie se înscriu şi anumite „oaze” în text în care sunt prezentate aspecte din natură şi unele pasaje cu vizibile valenţe moral-educative.
Ca un pictor scenograf care realizează decorurile unui spectacol de teatru în ideea îmbogăţirii cu multiple semnificaţii a imaginii acestuia, autorul nostru a creat un fundal social, economic şi politic ce înfăţişează fără patimă şi sarcasm parcursul pe care l-a urmat societatea românească în perioada secolului al XX-lea şi în mod deosebit în cei patruzeci şi cinci de ani ai regimului comunist. Într-o manieră clasică, Virgil Răzeşu se preocupă de evoluţia fiecărui personaj şi, în acest sens, naraţiunea adună în diferite fragmente – care pot fi socotite „povestire în ramă” sau povestire în povestire – acţiuni ce depăşesc în timp momentul 1989 sau epilogul.
Romanul de acum, al şaselea în zestrea romanescă a autorului, după: Prin vămile vieţii, 2008; Inelul pierdut, 2012; Glontele cu parfum de crini, 2013; Vieţi paralele, 2015; Trandafirul albastru, 2015, demonstrează încă o dată că Virgil Răzeşu posedă un arsenal aproape complet al instrumentelor cu care se poate construi o naraţiune credibilă, că este un cunoscător al sufletului omenesc şi excelează mai ales în două domenii – cel medical şi cel muzical. Şi nu în ultimul rând ne convinge că dispune de un talent aparte în realizarea unei atmosfere pe care trebuie să o creeze pentru cititor cartea de ficţiune.
La toate aceste calităţi se adaugă, şi nu în ultimul rând, cunoaşterea şi întrebuinţarea unei limbi române aproape fără greşeală şi cu o încărcătură estetică deloc de neglijat.
Ar mai trebui remarcat că, din dorinţa de a fi mai explicit când foloseşte anumiţi termeni sau face unele referiri pe care le consideră necunoscute de către o anumită categorie de cititori, autorul foloseşte un procedeu mai puţin întrebuinţat în literatură, cu excepţia ediţiilor critice şi a unor lucrări de istorie şi critică literară: notele de subsol. Utilizarea unei asemenea practici trădează la scriitorul nostru obişnuinţa medicului, a autorului mai multor volume, rod al cercetării sale ştiinţifice.
De-a lungul anilor, odată cu publicarea cărţilor sale ce ţin de creaţia literară s-au exprimat diverse aprecieri şi „aprecieri” venite din partea diferitelor categorii de cititori, cumulându-se cum e şi firesc opinii diferite pe măsura posibilităţilor de înţelegere a unui text literar. Dintre toate, cele mai riscante „aprecieri” sunt acelea care conţin opinia potrivit căreia una sau alta dintre cărţile publicate de Virgil Răzeşu nu îi dau dreptul autorului să aspire la titlul de scriitor. Desigur, asemenea păreri sunt cu atât mai hazardante când sunt exprimate fără o parcurgere atentă a tuturor volumelor publicate de autor.
Încheiem afirmând că din punctul nostru de vedere cele şase romane, care, în treacăt fie spus, conţin tratarea unei teme generale – viaţa, alcătuiesc o operă care dă dreptul cărţilor semnate de Virgil Răzeşu să stea pe acelaşi raft cu cele mai bune romane contemporane, iar doctorului Virgil Răzeşu să i se confere apelativul de scriitor.
Constantin TOMŞA