Alexandru C. Ionescu: Povestiri din alte timpuri
Trăim într-o vreme în care producţia editorială a cunoscut o creştere nemaiîntâlnită, înregistrând un număr de titluri, inclusiv carte de literatură, după unele statistici, de ordinul zecilor de mii într-un singur an, deşi o bună parte dintre acestea nu au cunoscut tiraje mai mari de una-două sute de exemplare.
În acelaşi timp „institutele” de sondaje au început să constate şi să aducă la cunoştinţa opiniei publice „deteriorarea” învăţământului românesc de toate gradele, în cel puţin două direcţii: abandonul şcolar şi creşterea numărului de absolvenţi ai diferitelor trepte de învăţământ care nu pot rezuma subiectul unui text citit.
Mai mult, în ultima vreme, diferite societăţi îşi oferă serviciile celor care doresc să înveţe să scrie opere literare. Un singur exemplu: „atelier de scriere creativă” organizat de grupul de scriitori alcătuit din Marius Chivu, Florin Iaru şi Cristian Theodorescu, cei care au înfiinţat şi revista de proză scurtă „Iocan” ajunsă deja la sfârşitul anului 2018, la numărul 8. Câţi scriitori vor ieşi în urma acestor cursuri nu ştim, dar ne amintim ce a spus Mihail Sadoveanu despre absolvenţii şcolii de literatură din anii 50 ai secolului trecut: „câţi scriitori au intrat, tot atâţia vor ieşi de pe băncile şcolii” (citat aproximativ).
În acest context a apărut în 2018 şi cartea profesorului Alexandru Ionescu din Roman, la care vom face câteva referiri în continuare. Volumul conţine 20 de povestiri ce au ca temă generală aspecte ale vieţii sociale şi politice din lumea satului românesc, în perioada denumită în documentele de partid „de transformare socialistă a agriculturii” sau, cum inspirat a fost denumită de către Marin Preda, obsedantul deceniu (1950-1960).
Trebuie să precizăm că la acea vreme autorul era la vârsta adolescenţei. Absolvise cursurile liceale şi funcţiona ca suplinitor în învăţământ, la o şcoală din mediul rural, deoarece fusese exmatriculat din facultate pentru „dosar necorespunzător”.
Aşadar, textele pe care le propune în această carte sunt scrise de un martor ocular al desfăşurării acelor evenimente care aveau menirea să implementeze modelul sovietic sub atenta supraveghere a trupelor „frăţeşti” care ocupaseră România după Al Doilea Război Mondial.
În anii de ocupaţie „marea prietenă de la Răsărit” sub pretextul că stimulează dezvoltarea economiei româneşti a înfiinţat cunoscutele societăţi mixte „sovrom” care exploatau fără milă resursele naturale ale ţării care luau calea spre ţara vecină.
O parte din texte conţin informaţii despre instalarea la sate a aşa-zisei puteri populare: în fiecare comună erau aduşi un primar, de regulă un muncitor din fabrică, şi un activist de partid care aveau ca sarcină înfiinţarea organizaţiei locale P. M. R. în care erau primiţi cei mai săraci ţărani, de regulă cei mai leneşi şi mai beţivi. Cu ajutorul acestora desfăşurau o activitate de colectare a produselor agricole pe baza cotelor obligatorii pentru fiecare gospodărie iar la recoltare, sub supravegherea miliţianului din sat (cum se numea poliţistul acelor vremuri, tot după modelul sovietic), lăsau celui care muncise efectiv o cantitate atât de mică, încât nici nu avea nevoie de mijloc de transport să o ducă acasă (v. „Ultimul bob”). Nu sunt lipsite nici povestirile în care sunt înfăţişate aspecte din timpul adunărilor de partid conduse de activistul teritorial, uneori având ca musafiri chiar pe prim-secretarul judeţului sau regiunii. (v. „O vizită de lucru”). Relatările despre desfăşurarea acestora sunt un prilej potrivit pentru autor să caricaturizeze în mod strălucit aceste personaje, mai ales prin limbajul stereotip, tipic pentru acea perioadă şi anii care au urmat – etichetat acum cu sintagma „limba de lemn”(v.”O şedinţă cu bucluc”).
Tot în galeria unor personaje tipice se înscriu şi acei săteni leneşi şi beţivi, transformaţi de cei ce conduceau destinele comunităţii în cozi de topor, turnători ai celor acuzaţi că ascund anumite cantităţi de produse, pentru a nu contribui la „fondul de stat”(v. „Culesul viilor”).
Nu putea lipsi nici implicarea securităţii în compromiterea şi arestarea unor presupuşi „duşmani ai poporului”. Acestora li se înscenau cu ajutorul unor „informatori” diferite situaţii ca în povestirea „Misiune neterminată”.
Calităţile literare ale povestirilor profesorului Alexandru C. Ionescu nu se limitează numai la realizarea personajelor. La acestea se adaugă dialogul viu care sporeşte autenticitatea textului şi, nu în ultimul rând, naraţiunea specifică acestei specii literare – proza scurtă.
În totalitatea sa cartea reuşeşte să realizeze un tablou realist şi autentic al vieţii satului din acea perioadă, dar ea poate deveni deosebit de interesantă şi apreciată de cel puţin două categorii de cititori. O categorie mai mică numeric este cea a celor care au trăit în tinereţe acele vremuri, la fel ca autorul. Aceştia vor putea să completeze imaginea propusă de autor cu propriile amintiri. A doua categorie ar putea fi alcătuită din cititorii mai tineri, născuţi după 1989 care, din păcate, deşi au auzit de epoca celor 45 de ani de comunism nu au o imagine concludentă a acesteia. Dar cine ştie?!
Deşi publicată la mulţi ani după debutul în volum cu romanul „Ani învolburaţi” (2001), cartea de proză scurtă de acum este încă o confirmare că Alexandru C. Ionescu stăpâneşte mijloacele de realizare a unor structuri narative, că dispune de mijloacele tehnice şi artistice care îi dau dreptul să se numere printre creatorii talentaţi de literatură. Prozele scurte de acum sunt o dovadă că autorul a ucenicit la „marele humuleştean”, cel care îi scria lui Eminescu cerându-i scuze că nu a avut timp să scrie scurt.
Constantin TOMŞA