Un scriitor drag mie şi ca om, şi ca profesor, Adrian G. Romila, adaugă în 2017 zestrei sale literare încă un volum prin romanul Zeppelin – Stampe şi istorii literare, apărut la editura Polirom.
Titlul, ca şi ilustraţia de pe prima copertă, sugerează posibile întâmplări în care poate fi implicat un dirijabil, dar şi alte istorii apocrife. Urmărind textul se poate observa că autorul reconstituie imaginea Oraşului natal (n.n. Piatra-Neamţ) la început de secol XX, din dorinţa de a-şi remitologiza spaţiul natal, după cum însuşi declară. Un asemenea verb, a remitologiza, mai greu de găsit în dicţionare, dar bine primit de contextul în care este folosit, sugerează vădita intenţie a creatorului de a facilita intrarea în mit prin intermediul unor întâmplări care balansează între real şi ireal, căci ce este un mit până la urmă dacă nu o poveste fantastică, cu miez real, care vine de departe.
Adrian G. Romila inventează o istorie cu uriaşi autohtoni pornind de la un text fundamental al Bibliei, Facerea (6; 4) care spune: În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. Cu siguranţă, autorul, iscusit în cercetare, a cules suficiente informaţii cu privire la descoperirea unor schelete de uriaşi şi pe teritoriul românesc (Goliatul de la Carei, uriaşii de la Piatra Craiului, Polovragi, de la Cetăţeni) şi s-a aplecat asupra unor legende care circulă în spaţiul carpatin, cum ar fi cele din Ţara Haţegului.
După cum se ştie, textele fundamentale au impact asupra omenirii, istoriei şi civilizaţiei acesteia, autoritatea lor fiind o certitudine. Altfel, ce rost ar fi avut ca echipajul navetei spaţiale Apollo 8 să emoţioneze omenirea, la vederea frumuseţilor Pământului, de-acolo de sus, de pe orbita lunară prin rostirea cuvintelor cu care se deschide acelaşi text din Biblie, numit Facerea lumii (I; 1-10), La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor /…/Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
De altfel, vremea mitului nu este trecută, oricând existând posibilitatea apariţiei unor fenomene, întâmplări surprinzătoare. Într-un film documentar de prin anii 1970, despre lume şi civilizaţie, numit Mondo Cane, un trib care vieţuia în pădurile Amazonului, urmărind zborul unui avion de linie pe deasupra junglei doar atunci când condiţiile meteo erau favorabile, a început să vadă în acesta un zeu care vesteşte vremea bună. I-au ridicat chiar, spre a-l slăvi, un fel de templu unde veneau şi se rugau ca zeul să-şi facă simţită prezenţa cât mai des.
În povestea mitică a oraşului său, Adrian G. Romila a avut sprijin în potenţialul epic al întregului peisaj, în informaţii istorice, dar şi în câteva stampe, întâmplări şi personaje care i s-au potrivit momentului istoric ales. Scheletul de uriaş descoperit pe un mal al Bistriţei este, pentru început, un pretext de a-l introduce în scenă pe ziaristul Andrei Toma şi de a construi o poveste credibilă a anilor 1910- 1912, ancorată într-un spaţiu geografic arhicunoscut autorului.
Oraşul, aşa cum este numit generic, este scanat de la nivelul străzii, apoi de la nivelul ridicăturilor înconjurătoare, chiar mai mult, din cabina unui dirijabil, scop evident fiind încărcătura emoţională a imaginilor realizate. Aşadar, cititorul de astăzi intră în atmosfera de altădată a unui spaţiu urban de acum o sută de ani. De altfel, scriitorul, pentru a facilita trecerea cititorului de la imaginile trecutului la cele ale prezentului, realizează un liant în capitolul numit Epilog, amintind de construcţii, edificii apărute între cele două războaie mondiale şi după.
Cartea se citeşte pe nerăsuflate, graţie stilului artistic de necontestat, încât plimbat prin istorie, am cules chiar informaţie ştiinţifică digerabilă, atractivă, plăcut învelită în haină literară. Martin Puchner, renumit profesor de literatură universală afirmă că Literatura nu e doar pentru iubitorii de cărţi. De când a apărut, acum patru mii de ani, ea modelează viaţa majorităţii oamenilor de pe planeta Pământ” (Lumea scrisă – Poveşti care au schimbat oamenii, istoria şi civilizaţia – Polirom, 2018, p.9). Am trăit, aşadar, la început de secol XX, lăsându-mă dus pe malul Bistriţei de altădată, cea pe care treceau plutele formate sus la Dorna, am trecut prin Piaţa Mare cu aceeaşi zarvă şi forfotă ca şi astăzi, am intrat alături de ziaristul Andrei Toma în crâşmele cu fum şi miros de băutură ieftină, m-am plimbat pe Strada Mare privind de o parte şi de alta ca să văd ce se mai găseşte prin dughenele şi magazinele evreilor şi românilor, am ajuns chiar prin încântătoarele împrejurimi, precum Cozla, Cernegura, Pietricica, Dealul Balaurului. Apoi, am trecut apa Cuiejdiului şi am ajuns în mahalaua Dărmăneştilor, pe care am încercat să o conturez prin noianul de blocuri ale actualului cartier Dărmăneşti. Şi totul a fost nostalgie şi poezie…
Dar mai mult de-atât, sufletul meu, însetat de poveşti, a fost impresionat de mulţimea de jobenuri, pălării înflorate, bastoane, umbrele şi crinoline /…/ de meloane, de canotiere şi de căciuli ţărăneşti, de redingote, veste şi opinci târşâitoare (p. 22). Apoi, nostalgica mea fire a alunecat spre paginile care îmi dădeau posibilitatea să aflu mai multe despre personalităţile momentului, despre unele aspecte ale felului în care se făcea gazetărie, despre fenomenul cultural şi religios în speţă. Ca viaţă socială, Oraşul, ca orice adunătură mediocră şi tihnită de oameni înghesuiţi între munţi, într-un veac al păcii, nu ducea lipsă de instituţiile sacre ale bârfei moderne (p. 27). Un tânăr ziarist ca Andrei Toma evada în petreceri cu amicii la Grădina Publică, la Pavilionul Gospodinilor, spre vârful Cozlei ori mai jos la crâşma bonomului Goldenberg. Acelaşi ziarist, având talent la desen, mai lua din când în când îndrumarea amicală a talentatului Lascăr, fiul farmacistului Vorel (p. 40).
Revenind la mit, Andrei Toma beneficiază de două întâlniri memorabile: prima la sinagogă, cu domnul Moise Rothman, rabin şi ţadic, un fel de om sfânt, un fel de sfătuitor hăruit de Dumnezeu, a doua cu Moş Gheorghe de la Turn, sfânt şi el, Biserica Ortodoxă Română, stabilindu-i în anul 2018, prin Sfântul Sinod, ca zi de pomenire, data de 17 august. Lui Moş Gheorghe, autorul îi realizează un portret remarcabil. Omul blând şi cu ochi albaştri îi sugerează ziaristului Andrei Toma să citească Biblia: – Înainte vreme, în lume au trăit uriaşi, au trăit cu oamenii împreună, şi nu s-au înţeles întotdeauna, …citeşte Biblia toată, găseşti pomeniţi uriaşi pe la Geneză, pe la Baruh, pe la Numer… (p. 64) /…/ Vreo două mii de ani au trăit uriaşii cu oamenii şi, dac-a văzut Dumnezeu că oamenii pier de răul lor, a hotărât să-i şteargă de pe faţa pământului (p. 65), dar n-au dispărut cu totul, reuşind să se împreuneze cu femeile oamenilor şi să apară uriaşi ceva mai mici. Prin spusele sale, Moş Gheorghe pare a confirma că şi prin ţinuturile noastre, sus la munte, vor fi existat uriaşi, aşa că scheletul aflat pe malul Bistriţei pare justificat. Unele idei susţinute şi de scrisoarea de la sinagogă despre uriaşi îi dau elan să plece în căutarea acelor locuri retrase din Munţii Neamţului, împreună cu mama sa, aceasta fiind, din acest punct de vedere, o Vitorie Lipan, preocupată de ocrotirea şi îndrumarea fiului.
Cartea spune o poveste frumoasă despre un spaţiu cu aromă istorică şi privelişti încântătoare, iar un scriitor îndrăgostit de locul său natal, precum Adrian G. Romila, ştie să apese pedala imaginarului în aşa fel încât să incite la o lectură atractivă.
Profesor, Leonard ROTARU