VOCILE LOR
O vreme, în copilărie, am crezut că este un blestem aruncat de o ursitoare vrăjmaşă, căci nu puteam înţelege de ce Ion Creangă, când îi citeam amintirile, îmi grăia aievea cu glasul lui Mihail Sadoveanu şi Brătescu -Voineşti, indiferent de titlu şi de pagina citită, îmi susura ciudat la ureche, cu vocea miraculos feminină, caldă şi blândă, a Doamnei Mărioara, învăţătoarea mea, care se întâmplase să fie chiar mama.
În prima clasă gimnazială, profesorul Victor Savin ne-a citit, cu glasul lui de vrăjitor al cuvântului, „Capra lui Moş Savin”, o parafrază românească după celebra povestire cu substrat filosofic „La Chevre de Monsieur Seguin”, a francezului Alphonse Daudet.
Prin strădania mamei, învăţasem o brumă de franceză încă din şcoala primară şi, impresionat mai mult de vocea fantastică a profesorului de română decât de povestea din care înţelesesem doar că e o întâmplare cu o capră obraznică, am găsit în biblioteca lui Dumitru Almaş, deschisă mie la împrumut, originalul franţuzesc. Cu dicţionarul franco-român alături, pe masă, am deschis volumul, frumos mirositor a lavandă. (Pe atunci nu ştiam că editorii din Franţa au obiceiul de a parfuma cărţile cu esenţa preferată a autorilor, dacă o cunoşteau.)
Trăsnet! Monsieur Alphonse Daudet îmi grăia într-o franceză cam sacadată, dar cu glasul lui Victor Savin!
Ca să nu-mi sar din minţi, am luat la întâmplare o carte franţuzească total necunoscută mie, am deschis-o şi, slavă Domnului! povestea nu s-a mai repetat şi în urechi nu mi-a mai sunat vreo voce.
Târziu şi greu, după ani mulţi, am înţeles că bănuitul blestem a fost de fapt un dar nepreţuit, datorită căruia şi azi, după noian de vreme trecută de la bacalaureat şi de la examenul de licenţă, aud aievea vocile acelor dascăli din liceu şi din universitate pe care i-am admirat.
Cum aş putea uita cuvintele graseiate lin, ca în Place de la Concorde, de doamna Ionescu-Pleşa, când se adresa zâmbind coblizanului ridicat în poziţie de victimă, cu ochii în pământ: Hélas! Monsieur Mancaş, vous avez encore oublié votre cahier?!
După care observaţie, neurmată de sancţionarea elevului care nu-şi scrisese temele, cu acelaşi accent din lumea parizienilor culţi, îmi cerea să citesc lecţia nouă, din manual, dar mai ales un fragment aleatoriu dintr-o carte, mereu alta, adusă pentru acest moment, pe care sunt sigur că îl savura. Ca şi mine!
Multe cuvinte îmi sună în minte cu vocea baritonală, caldă, a profesorului de istorie Aurel Rotundu. Când citesc ceva despre bătălia de la Thermopiles, aud totdeauna intonaţia fostului meu dascăl, parcă îl şi văd tânăr student, culegând câteva flori de mac pentru a le depune la monumentul ce aminteşte de jertfa lui Leonidas şi a spartanilor săi.
Iar dacă mă întorc către chipul din cărţi al lui Napoleon cel Mare, nu aud strigătul «Garda moare, dar nu se predă!», inventat de istoricii pudici, ci un dispreţuitor «merde!» răcnit de grenadierii din Vechea Gardă, cu vocea înalt ironică a profesorului Rotundu, când devoala adevărul istoric.
Şi cum mai scanda în dactili Publius Vergilius Maro («Arma uirumque cano…») cu metronomul aurit al latinistului, logicianului, enciclopedistului şi poetului Har Mihailescu, când, în cursul meu de literatură universală, ajungeam la «Eneida»! De-a lungul anilor de muncă dedicaţi Şcolii, mereu m-au urmărit tiparul gândirii şi glasul fostului meu profesor de latină şi literatură, de la care am învăţat mai ales ceea ce nu figura în «programa » obiectului său de studiu, ci în profilul spiritual al omului de superioară cultură clasică.
Matematica … Aici credeaţi că m-aţi prins, nu-i aşa? Ei bine, nu! Sigur că pot asculta şi acum sunetul cifrelor rostite de cei trei dascăli de Pitagora cu care m-am întâlnit în anii de liceu. Dar nu despre aceste sunete am a mărturisi, fiindcă cel dintâi dintre profesori, în ordine cronologică, îmi provoca un somn de neînvins; iar al doilea, un avocat aventurier, ajuns dascăl din pricina războiului care ne-a ucis intelectualii, mă făcuse să uit şi tabla înmulţirii.
Celui de al treilea, miraculosului Constantin Borş, supranumit Costică, cognomen atribuit de noi cu dragoste matematicianului – poet, conducător în acelaşi timp şi al unui cenaclu literar pe care începusem să-l frecventez, nemuritorului Costică i-am mărturisit incompetenţa pentru ştiinţa profesată de el.
Mi-a răspuns cu vorbele poetului Ion Barbu, profesorul universitar de matematică Dan Barbilian: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.” După care a zâmbit, adăugând: „La primăvară, te duc să concurezi la olimpiada de matematică!” Şi aşa a fost.
La Constantin Borş, cifrele nu cuvântau, ci cântau. De atâtea ori, după o problemă rezolvată în clasă, am auzit un marş triumfal, care, ştiam după privirile sale, de la El venea!
Şi acum, după trei sferturi de veac de când am părăsit Liceul, privind textul şi cifrele vreunei operaţiuni matematice, ele îmi şoptesc ispititor şi optimist, pe notele blândului „Menuet pentru vioară şi pian în Do major” al lui Mozart şi cu vorbirea şoptită a magistrului meu întru revenirea la tabla înmulţirii.
Desigur, nu pot să nu-i aud vorbind nici pe cei vreo doi nechemaţi care, după capul lor, s-au ocupat, cu toporul şi cu înverşunată neputinţă, de biata mea minte; şi, nereuşindu-le vreo minune cu mine şi cu mulţi alţi colegi ai mei, au dat mereu vina pe elevi. Aceşti bieţi oameni m-au făcut să înţeleg la vremea potrivită că, pentru a fi învăţător sau profesor, trebuie să ai vocaţie şi să-ţi iubeşti elevii cu pasiune de părinte exigent şi drept.
Uite de ce teama de blestemul ursitoarelor a pierit demult; în schimb, m-am îmbogăţit cu multe ceasuri de reverie acum, când, în nopţile albe şi lungi ale senectuţii, îmi amintesc pe îndelete, fericit şi respectuos, momentele când reinventam cu entuziasm lumea, trăite alături de neuitaţii mei dascăli de la „Rareş”.
Mihai-Emilian MANCAŞ