Realitatea istorică mă obligă să încep printr-o paranteză. Tânăra generaţie nu are cum să ştie că, acum trei sferturi de veac, nouă, slujitorilor şcolii şi elevilor noştri, ne era interzisă practicarea tradiţiilor cu caracter religios, între care şi obiceiul milenar de a colinda de Crăciun.
De la sfaturi şi ordine privitoare la „combaterea superstiţiilor”, se ajungea la constituirea de adevărate patrule, compuse din miliţieni, activişti de partid şi de UTC, elevi şi profesori, cu misiunea de a umbla pe străzi în serile şi nopţile încriminate, pentru a controla dacă se respectă interdicţia. În aceleaşi seri, de obicei, se organizau „reuniuni tovărăşeşti” care să-i atragă pe tineri la dans, abătându-i de la practicarea tradiţiilor.
În Bicaz, o localitate cât o lingură, unde fiecare locuitor se cunoştea cu fiecare, era imposibil să înşeli vigilenţa controlorilor şi să devii colindător fără a fi luat în cătare şi executat cu mare tam-tam.
Într-un ajun de Crăciun de pe la sfârşitul deceniului al cincilea din secolul răposat, profesorul de biologie Simion Teodorescu, amator din când în când de oficieri bahice, cercetase cu temei calitatea vinului adus pe sub mână de la sursele noastre din Odobeşti, căci alcoolul, sub orice formă, era prohibit pe şantierul marii hidrocentrale.
Mintenaş, Simion a simţit că este de datoria sa creştinească să-şi colinde colegii şi prietenii, după obiceiul vechi, cu „Ne daţi ori nu ne daţi?”. Geta, frumoasa lui consoartă, neavând obiecţii temeinice, i s-a alăturat cu vocea ei de soprană, apărând astfel un duet cu sunet splendid armonizat.
Dându-şi seama că în duet nu poţi intona după obiceiul străvechi „Trei crai de la răsărit”, Simion a dat fuga la învăţătorii tineri din familia Fânaru, trei colegi pe care i-a racolat în virtutea vechii şi strânsei lor camaraderii, mai tare decât orice sperietură provocată de ordinele potrivnice colindatului de Crăciun
Respectuos, cvintetul adunat ad-hoc a început sonorul periplu colindând la fereastra profesorului Virgiliu Radulian, directorul liceului bicăzean. Cam neliniştit de iniţiativa biologului, dar şi oarecum amuzat de unicitatea iniţiativei creştineşti a junilor colegi, directorul, după ce a omenit frumos oaspeţii, împreună cu Irina, draga lui soţie, s-au asociat demersului şi iată că nu mai erau doar „trei crai de la răsărit”, ci o parte din „consiliul profesoral” al liceului.
Aşa, cu „consiliul” ciuntit, nu se putea continua! Prin urmare, nu e greu de dedus că s-au alipit treptat grupului toţi cei colindaţi rând pe rând, ceata devenind un cor vesel, tineresc, care spărgea în ţăndări liniştea moş ajunului bicăzean.
Totul ar fi fost cum ar mai fi fost, dacă matematicianul Vasile Ţifui nu zărea de departe luminile vii de la ferestrele lui Constantin Simion,directorul fabricii de ciment înălţate lângă Piatra Corbului. Acolo, lucrurile s-au complicat, în jurul unei mese generoase, opera soaţei destoinice a cimentistului, pentru prohibita zi de Crăciun. Bucatele excelente, în variantă ardelenească, şi nişte vin negru, puterea ursului, au sporit vlaga şi veselia colindătorilor! Corului, căruia, cu destoinicie, împreună cu soţia mea, ea altistă, eu afon, ne alăturasem, i s-au înzecit puterile şi dorinţele de a colinda mai departe.
După ce i-am golit de provizii şi pe directorul adjunct al combinatului şi pe inginerul şef, ne-am pomenit în faţa clădirii discrete în care locuia primul secretar de partid, tovarăşul Constantin, de la care primisem chiar cu o zi înainte, într-o şedinţă specială, directiva dură de a nu participa cumva la vreo manifestare religioasă, că pe urmă …
Lumini a giorno, brad clandestin, sclipind după nişte perdele care nu-l camuflau deplin … ce să mai stăm pe gânduri! „Bună, bună seara la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi? Sculaţi, sculaţi, boieri mari // Că vă vin colindători, //Florile dalbe” … tot tacâmul, de la „O, ce veste minunată!” şi până la zglobiul „Domn,Domn, să-nălţăm”.
Şi iar masa întinsă … şi iar …
În cea dintâi zi de Crăciun, când ne-am ridicat din aburii nopţii de Moş Ajun, pe directorul nostru, viitor rector de universitate şi ministru al învăţământului, îl aşteptau cu nerăbdare „tovarăşii” la partid, cu ghearele la vedere; iar peste noi, coriştii, pluteau cucuvăile cenuşii ale spaimelor.
La şedinţa care s-a organizat în fostul castel regal din centrul Bicazului, devenit sediu de partid, văzând la faţa locului că treaba e mai lată de cât se temuse, cum era el fiu de colonel şi absolvent de ilustru liceu militar, Virgiliu Radulian s-a gândit că atacul este cea mai bună apărare. A cerut voie să cuvânteze mai înainte de a se deschide dezbaterile. Convinşi că „profesoraşul” îşi va turna cenuşă în cap înainte de a fi jumulit pentru abaterea de la disciplina de partid, i s-a îngăduit să-şi facă autocritica cerută de protocol.
– Stimaţi tovarăşi, a răspicat Virgiliu cu glas de stentor, lăsându-i pe activişti cu gura căscată, noi, profesorii şi învăţătorii din Bicaz, am fost bucuroşi să vă colindăm astă noapte, când ne-aţi onorat, primindu-ne frumos dumneavoastră, toţi cei de faţă, cu lumânările aprinse-n brăduţi şi cu mesele de Crăciun întinse, după obiceiul strămoşesc. În numele meu şi al colegilor mei, vă mulţumesc pentru deosebita ospitalitate creştinească şi vă doresc un Crăciun fericit!
Membrii biroului de partid al şantierului hidrocentralei „V.I. Lenin” s-au privit lung unii pre alţii, înţelegând că sunt bine înfundaţi în căciula brumărie a lui Moş Crăciun, aflată în mâinile tinere ale dibaciului director al liceului. Şi au râs cam mânzeşte … că, de! oameni şi ei …
Iaca aşa!
Mihai-Emilian MANCAŞ