Fără îndoială, lectura miniromanului Averea Veruţei este o încântare. Tot fără îndoială, lectura trimite automat la Amintirile lui Nică a lui Ştefan a Petrei din Humuleşti, o carte pe care nu cred c-a ratat-o vreun prunc român. Între cele două cărţi pot fi stabilite filiaţii de netăgăduit: evocarea copilăriei şi a lumii satului românesc sunt doar pilonii de bază ai acestei îngemănări. Diferenţele ar fi de perspectivă. Creangă, evocând Humuleştiul, declară de la bun început: vreu să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atâta-i tot, iar naraţiunea adună întâmplările linear, precum mărgelele pe o aţă: la cireşe, la scăldat, la iarmaroc…
Vera Buiuc pleacă de la o idee clară şi construieşte pe verticală; când începe să scrie, ştie ce are de făcut. Aventura Veruţei – aventura cunoaşterii şi descoperirii cărţilor – are un mesaj foarte clar: trebuie să învăţăm să iubim şi să preţuim educaţia, binele, frumosul. Adevărata bogăţie sălăşluieşte între coperţile cărţilor…
Personajul nostru, Veruţa – Coduţa, o zgâtie de harpagon cu şorţuleţ, se gândeşte numai la bani. Când cumpără prima carte, suferă peste poate (Când i-am întins banii hlizitei, îmi venea să fac moarte de om.) Prima lectură îi topeşte sloiul de gheaţă ce-l aveam în locul inimii şi răstoarnă ordinea prestabilită a lumii (Acele mici cărticele mi-au ajutat să văd, să aud şi să simt altfel).
Autoarea iubeşte şi dezmiardă cuvintele, interogaţiile retorice întreţin un dialog antrenant, iar experienţa e turnată în tiparele ancestrale ale proverbelor, cimiliturilor şi zicătorilor… Şi roata lumii se învârte peste tot la fel: Dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă şi dacă-i popă să citească, zice Nică şi continuă nepoata sa Veruţa: câinele să păzească casa, mâţele să prindă şoareci, găinele să facă ouă, oamenii să muncească…
În relatarea întâmplărilor şi descrierea personajelor, fantezia narativă e nelimitată, tandreţea şi lirismul îşi dau mâna la fiecare pas, iar dragostea faţă oameni este dublată de nostalgia pentru locurile natale…
Pruteţul, un iaz zămislit în coasta Prutului, era iubit şi de cei vârstnici, şi de copii, şi de păsări, şi de dobitoace. Femeile veneau la ghilit pânzele, bărbaţii aduceau snopi de cânepă şi îi puneau la „topit”, copiii veneau la scăldat… Închidem ochii şi ne trezim deodată în larma veselă a copiilor, pe malul Ozanei, cea limpede şi frumos curgătoare, sub poalele Cetăţii Neamţ. Nică a lui Ştefan a Petrei şi Veruţa Coduţa îşi dau mâna peste veac, întâlnindu-se la vârsta cea fericită, pentru că aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.
În fond, de la Ozana la Pruteţ, nu-i decât o aruncătură de băţ.
Mircea ZAHARIA