Scriitorul Ion Timaru (născut la 17 februarie 1946, la Negriteşti, comuna Podoleni, judeţul Neamţ), prozator şi poet, a publicat în 2018 a opta sa carte, după debutul din 2006 cu un volum în versuri şi proză („Vârtejul amintirilor”); de data aceasta un volum în întregime de poezie, al doilea după cel publicat în 2016 („Spre stele”).
Cartea de acum, „Mai spune…”, apărută în 2018 la Editura „Ateneul scriitorilor” din Bacău, consistentă ca număr de pagini (276) şi ca număr de poezii (peste 250) prezintă o imagine a frământărilor individului care îşi pune întrebări esenţiale asupra existenţei sale, a existenţei umane în general, întrebări la care parţial găseşte răspunsuri, multe dintre acestea rămânând de fapt, fără răspuns.
Cine nu se va inhiba în faţa acestui tom şi va avea răgazul să citească pe îndelete va putea constata fără prea mult efort că Ion Timaru, ajuns la vârsta senectuţii, este stăpânit de o nostalgie când rememorează întreaga sa existenţă încă din anii copilăriei, alcătuind un puzzle din momentele principale ale trecerii prin această lume.
Din punct de vedere tematic paleta abordată de poet este atotcuprinzătoare, ştiut fiind faptul că aceasta, aşa cum am mai menţionat şi altă dată, a fost stabilită de către poeţii antichităţii.
Reţin atenţia mai ales textele în care natura ocupă un loc preponderent în momentele când poetul se întoarce mental la locurile natale comparate cu o corabie eşuată pe dealuri: Despre pârâul acela/de vis şi parcă scos din neguri/n-am scris de mult:/era albastru, verde, negru,/alb, galben, roz şi roşu foc,/era crud,/acum e plat/şi nu-l mai vezi deloc,/a dispărut tăcut/în apa iazului/tocmit îndestulării altor vremuri/cu peşte neaoş,/cândva doar pentru-al nostru sat,/loc mândru, binecuvântat,/astăzi bătrân, mai trist, mai subţiat/şi rătăcit/spre gânduri ce l-au ocrotit/duios decor altădatʹ. (Pârâul)
Nu de puţine ori versurile sunt încărcate de nostalgia provocată de aducerile aminte despre părinţi, bunici şi alte rude apropiate: …Ce dulce mai erai!/glumind, mă împăcai,/eu mergând la şcoală/ sau departe, altundeva,/prea des plecarea mă durea…/Ştiam însă că-ntors,/te aflu drept un cuib frumos/şi călduros,/primindu-mă duios… (Bunica)
Ca orice fiinţă umană şi Ion Timaru este preocupat până la obsesie de ceea ce se află „dincolo” de viaţa noastră cea de toate zilele: Arde răsrepetate exemplare/pentru luminat ipotetic drum/neştiut de nimeni./Fiecăruia, obligatoriu/în veşnicie,/ori către nicăieri…/Final prozaic,/plâns cântat versificat,/iluzie la flacăra timidă…/Şi totuşi,/când mă voi afla dincolo,/aş vrea să-mi fie/aprinse aici/multe lumânări:/mi-a fost mereu/teamă de-ntuneric…/ Noaptea, priveam/ cerul plin de stele./Zi de-a pururi nu va mai fi…/Cu pământ aruncat/ peste tine,/ce gânduri ai putea născoci? (Lumânarea)
Nici iubirea nu putea fi ignorată de poet. Surprinzătoare sunt textele în care alcătuieşte portrete ale unor iubiri trecătoare: Femeie, făptură, destin,/pune barieră căderii/cu buze de foc,/renasc câte puţin/către zvâcnirea promisă./Din ochi, licărirea,/petală de crin/smulsă tăcerii,/taie respiraţia,/angelic festin.(„Petală de crin”); v. şi „Invitaţie”, „Nerăbdare roz”.
Atent la tot ce se întâmplă în jur dar mai ales la manifestările diverse şi contradictorii ale fiinţelor umane, negăsind răspuns, Ion Timaru, cunoscător al marilor întrebări adresate Divinităţii de înaintaşii săi în ale poeziei, apelează la aceeaşi instanţă supremă: De ce unu-i frumos,/iar altul e urât,/de ce unu-i deştept,/iar altul e prost bâtă,/de ce e hărnicie,/dar şi-ncetineală multă?/Că uneori atâtea par doar cu susu-n jos…/De ce făcut-ai Doamne,/minuni şi frumuseţi,/apoi le-ai ciopârţit/cu multe descărnări?/Că plin e drumul vieţii/de stopuri şi-ntrebări…/Ne bagi în grele dubii, apoi iar ne răsfeţi./De ce la sănătate,/lipeşti atâta boală,/de parcă faptu-n sine/e demn de admirat?/De ce să nu murim/de moarte naturală/în somn, foarte bătrâni,/cu sufletu-mpăcat?/De ce să nu avem/deplină fericire, măreţi în necuprinsul/pe care l-ai creat?(„De ce?”)
Mai avem în vedere alte câteva texte care tematic ar putea fi grupate sub titlul „Ars poetica” (v. „Poezia”, „Variantă”, „Pervers şi gingaş”, „Imaginaţie”), texte cu conţinut patriotic (v. „Pentru reîntregire”, „Imn soldatului”), autoportret (v. „Cearta”).
Desigur există şi un text care dă titlul întregului, poem pe care-l cităm în întregime: Te iubesc pentru povestea ta,/dacă n-ar exista,/eu cu cine, cu ce să mă compar?/Mai spune, îngerii ţin cu tine/şi din firimiturile căzute/hrănesc albiturile neştiutoare/pentru alţii mulţi/care vor veni în urma noastră,/ duete scăpărătoare/spre lumină nouă/ adâncurilor lumii./Mai spune, nici nu ştii ce flacără… (Mai spune…)
Constantin TOMŞA