Pe 4 decembrie, Galeriile de Artă „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ au găzduit „Salonul de Iarnă”, ultima expoziţie a anului, organizată de Uniunea Artiştilor Plastici din România, Filiala Neamţ şi Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Cu această ocazie, ca o recunoaştere a meritelor, pictorul basarabean Arcadie Răileanu a primit titlul de „Artist al anului”.
Recunoaşterea venită din partea colegilor înseamnă mult pentru mine. Mă bucur că fac parte dintr-un colectiv de artişti interesaţi, uniţi şi diverşi. A fost unul dintre cei mai rodnici ani, cu expoziţii personale în mai multe oraşe din ţară, cea mai recentă fiind la Galaţi – a declarat pictorul.
– Domnule Arcadie Răileanu, aţi fost declarat cel mai bun artist plastic al anului. În ce etapă a creaţiei Dvs. vine acest premiu?
– Cred că mă aflu în una dintre cele mai bune perioade ale vieţii mele… Sunt un pictor care se apropie de vârsta de 70 de ani şi consider că a venit timpul când, ajuns la un fel de maturitate în zona artei, nu mai trebuie să mă mai preocupe perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de lucru. Sunt un pictor cu temele deja făcute. Prin temele unui artist înţeleg marile lucrări făcute în viaţa lui, pe care şi le asumă, şi care îl reprezintă.
Altminteri, de curând, am pus punct şi carierei didactice, o activitate care mi-a ajutat enorm, pentru că explicând elevilor mei tainele artei, îmi puneam şi mie nişte întrebări cărora am fost nevoit să le caut răspunsuri. De multe ori am lucrat chiar în prezenţa elevilor mei, încercând să bătătorim împreună căile desăvârşirii unei lucrări plastice.
Tot în cadrul „termelor făcute” menţionez că am lucrat mult în numeroase tabere de creaţie, unde m-am întâlnit cu pictori din alte regiuni, din ţară şi din străinătate. A fost o colaborare fructuoasă şi în această zonă.
Principalul aspect al etapei actuale este că acum pot acorda picturii mai mult timp, că am linişte dar şi siguranţa că ceea ce am făcut până acum a fost acceptat şi confirmat. Am avut aproximativ zece teme principale pe care le-am ţinut permanent în vizor. Mă refer la lucrări care au avut mai multe variante, fiecare unică în felul ei… Pentru că e păcat să descoperi o idee şi să n-o aprofundezi, să n-o duci mai departe. Cineva m-a întrebat dacă nu cumva m-am repetat în nişte acuarele şi eu – păstrând proporţiile bineînţeles – am citat subiectul „Carul cu boi”, la Grigorescu. Nu veţi găsi două tablouri la fel, el nu s-a copiat pe sine ci s-a oprit asupra unei teme pe care a aprofundat-o. Când concepi o lucrare trebuie să existe şi o doză de autocenzură, adică trebuie să fii sincer cu tine, cinstit, să nu te păcăleşti şi să nu cazi pradă unei euforii personale.
Pictura este complicată şi are două laturi importante. Una ar fi tehnica picturii, a cărei deprindere cere multă şcoală, mult antrenament şi unde e mai greu de inventat ceva, şi alta este partea creativă, imponderabilă, mai dificil de explicat pentru că are enorm de multe determinative. Dintre acestea aş sublinia sensibilitatea artistică, cea care te ajută în primul rând să simţi culorile.
– V-aţi putea autointitula un pictor al contrastelor în culoare?
– Fiecare artist se verifică prin expoziţii. Acolo se probează cine eşti, cum eşti şi se observă reacţia oamenilor. Cu fiecare expoziţie a mea publicul şi-a dat seama că sunt pictorul care intră în zona contrastelor, în zona culorilor puternice, curate. Ţin foarte mult la culoare, la contraste şi am studiat aceste aspecte şi la pictorii mari, sesizând că au fost foarte siguri, ca să nu spun duri. Contrastele fac ca lucrarea să fie activă, rezonantă, mesajul să fie clar. Acolo unde lucrurile sunt prea blânde, trecerile prea lente, tablourile pot fi frumoase şi interesante dar sunt prea paşnice. Mie personal partea aceasta „paşnică” în pictură nu mi-a plăcut niciodată. Ca om sunt blând, dar în artă sunt rebel.
Altminteri, fără să intru în zona suprarealismului am mers pe câteva curente (şi am încercat să fac şi nişte întrepătrunderi între ele), urmare a unei anumite educaţii şi formaţii legate de rectiliniu, de ceva foarte exact, de spaţiu. Fiind şi absolvent al unei facultăţi de arhitectură, cunosc asemenea instrumente şi pot lucra cu ele. De aceea m-au pasionat expresionismul abstract geometric, constructivismul, expresionismul abstract negeometric, neoplasticismul. Dar preţuiesc foarte mult culoarea şi întotdeauna încerc să mă detaşez de ceva foarte rigid. Este şi o mare victorie a mea asupra mea că am reuşit să fac picturi abstracte în acuarelă. Şi aici era cam greu pentru că acuarela presupune alte exigenţe.
– Cum consideraţi că se împacă libertatea de exprimare cu încadrarea într-un anumit curent artistic?
– În jurul anilor 1870 a apărut prima revoltă în artă. Eugene Delacroix a schimbat ceva, apoi au venit impresioniştii care au modificat total viziunea, au revoluţionat pictura mai ales, iar noi trăim încă sub tutela acelor mari schimbări de atunci. Au existat mereu foarte multe curente în pictură care au influenţat epoca; unele mai efemere, altele de mai lungă durată. Acum ne aflăm într-o zonă a postmodernismului, apărut mai întâi în arhitectură, apoi în literatură, dar care nefiind un curent propriu-zis permite pictorilor o libertate pe care n-au sperat-o înainte. Pentru că până nu demult erau doctrine şi dictonul „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Generaţia nouă de pictori s-a împăcat cu toate, şi-a dat seama că fiecare curent a adus ceva valoros şi foarte important. Dacă mergem la o expoziţie mare observăm că toate tendinţele îşi au locul lor pe simeze. S-a ajuns la un fel de simbioză, deşi constatăm că lumea se întoarce înapoi şi la realism. Dar este vorba de un realism văzut altfel, cel mai longeviv rămânând totuşi impresionismul care, datorită accesibilităţii sale, scoate pictura din zona academismului şi a fotografiei dintr-o realitate prea directă, aproape banală.
– Ce vă inspiră mai mult?
– Inspiraţia… ea vine de la sine, vine din cultura generală, din amintirile din copilărie. Mă inspiră muzica… Chiar la cursurile mele am transmis prin muzică multe idei. Muzica m-a ajutat întotdeauna să explic ce înseamnă creativitatea, ce înseamnă abstractul în artă, în ciuda faptului că pictura este legată de privire, de văz şi este spontană. Muzica şi literatura presupun mai mult timp pentru a fi gustate, pe când pictura o vezi într-o secundă. În schimb munca asupra unui tablou poate dura mai mult decât compoziţia unei lucrări muzicale. Dau exemplu aici pe marele compozitor Giuseppe Tartini şi modul cum a compus într-o noapte celebra sa sonată „Trilul Diavolului”.
Pe de altă parte şi în pictură poate exista uneori o acumulare de cultură care răbufneşte într-un tablou. Sunt lucrări la care poţi lucra şi un an, fiind cerebral, gândind mult şi punând acolo o filosofie întreagă. După cum sunt altele care apar printr-o explozie a inspiraţiei şi acestea pot fi mult mai apreciate de public, deşi creaţia trebuie să placă în primul rând autorului.
Ca să înţelegeţi cât de mult, bine şi exact mă inspiră muzica, dau exemplul ciclului meu de tablouri care poarta denumirea de „Jazz”. După ce le-am expus am întrebat 10 prieteni dacă identifică ce gen de muzică ilustrează şi 9 din 10 au răspuns ferm: jazzul.
– Ce înseamnă pentru dvs. titlul de cel mai bun artist plastic al anului 2018?
– Mă încântă foarte mult acest calificativ, cu atât mai mult cu cât el mi-a fost acordat de colegii şi concurenţii mei din Uniunea Artiştilor Plastici din România, Filiala Neamţ. Mă bucur pentru că în Piatra-Neamţ există un număr de pictori foarte valoroşi şi mă refer în primul rând la Dumitru Bezem, Puiu Vadana, Mircea Ciacâru, care lucrează mult, sunt tot timpul pe simeze. Deşi în Uniune suntem 40 de membri, consider că există doar un nucleu de vreo 10 pictori mai prolifici. Îmi vine greu să înţeleg tineretul şi mă miră faptul că nu prea are activitate expoziţională. Aş dori să-i mai remarc şi pe Petrică Diaconu care expune mult la Sestri, pe Mircea Ciacâru – la CAR Pensionari şi pe colegul nostru mai tânăr Ciprian Istrate – la Hotelul Central Plaza. Evenimente mai au loc la Muzeul de Artă, Sala Cupola a Bibliotecii Judeţene şi Galeria „Lascăr Vorel”- care deşi este cea mai populară sală de expoziţie a noastră are şi câteva minusuri – printre care faptul că nu este deschisă sâmbăta şi duminica şi nu mai există un om din mediul picturii care să pună puţin suflet în toate acţiunile expoziţionale.
Revenind la titlul meu, cu toată modestia, aş zice că el nu este unul întâmplător. Niciodată nu am avut în viaţa mea un an atât de fertil, atât de bun. Numai în Piatra-Neamţ mă pot mândri cu 16 participări la expoziţii, dintre care jumătate au fost personale. Mai demult am expus şi în străinătate dar pentru mine acest lucru aproape că nu contează, pentru că acolo lumea nu te ştie. Este mai bine să expui unde oamenii te cunosc. Mie România îmi este foarte suficientă. Să nu credeţi că în străinătate lumea este neapărat mai cultă sau că există ceva deosebit acolo. Uneori am asistat chiar la triumfuri ale kitsch-urilor şi alunecări în panta comercială, mercantilă.
Când am venit în Piatra-Neamţ am fost avertizat că n-am să-mi pot câştiga existenţa dacă voi continua cu pictura abstractă. Dar acum consider că acest loc de sub soare a fost păstrat special pentru mine. Am rezistat şi pe plan artistic şi financiar, în sensul că mi s-au cumpărat lucrări, dar am şi expus, de la Iaşi şi până la Timişoara. Şi retur.
– În încheiere v-aş ruga să adresaţi un gând cititorilor revistei noastre…
– Cititorii dvs. trebuie să guste şi să cultive arta şi cultura, pentru că altfel dispărem ca naţie. Unicul lucru care a păstrat verticalitatea acestui popor a fost cultura – tradiţiile, muzica, portul, dansurile. Acestea au ţinut poporul unit şi l-au făcut puternic, transformându-l în unul din cele mai longevive din Europa şi din lume.
A consemnat Gianina BURUIANĂ