Ramona, fă-te că lucrezi!
Un roman care a stârnit ecouri între imberbii cititori ai vremii noastre şi care se găseşte pe toate tarabele, acolo unde cartea îşi mai face din când în când loc, alături de alte borcane de murături, are un titlu aparent curios: „Suge-o, Ramona!”, apare la Editura „Trei” din Bucureşti şi este semnat de (cine?) Andrei Ciobanu. Textul de promovare a cărţii, venit din partea editurii, care din acest act de editare a supt binişor de la cititorii care voiau astfel să îşi calmeze neuronul, unicul, cam agitat, sună cam aşa: „Suge-o, Ramona! este povestea unei deveniri, o confesiune onestă despre maturizare sexuală şi morală, despre trecerea de la adolescenţă la maturitate. Hilare sau triste, emoţionante sau cinice, aventurile lui Andrei sunt cele ale adolescentului obişnuit, care caută, încearcă, eşuează sau învinge, totul pentru a o impresiona pe fata visurilor sale”. Invitaţia la supt, din câte ne-am dat seama noi fără să citim cartea, e un îndemn la supt o acadea, un pai, o pilulă, o măslină, un cârnat, o boabă de fasole sau o bomboană, fireşte. Investigatorii noştri, impresionaţi de aşa apariţie editorială, au făcut o cercetare în teren şi au aflat că Ramona este, de fapt, mama autorului. Şi, curios lucru, tot Ramona se numesc redactorul de carte, directorul editurii, redactorul şef, femeia de serviciu, lectorul, bunica autorului, nevasta, soacra, vecina, alteregoul. Ramona, ai legătura …!
Următorul laureat Nobel: Dumnezeu
Delicioasă povestea lui Mircea Dinescu, din „Caţavencii” (18 octombrie 2016) despre tribulaţiile care însoţesc acordarea Premiului Nobel, devenit parcă mai anonim an de an: „Se zice că Dumnezeu, luând înfăţişarea lui Bob Dylan, coborâ pe pământ să vadă ce mai fac literaţii. Trecând printr-un cartier liniştit al Stockholm-ului şi zărind o coadă pe cât de lungă, pe atât de fremătătoare, grăi către sfântul Petru: – Îţi aminteşti, preacuvioase, cimilitura aia românească de pe vremea dărâmătorului de biserici: Ce e lungă, mârâie şi mănâncă barabule? – Coada de la carne, chicoti sfântul cu subânţelesuri adânci. Fixându-şi ochelarii fumurii pe figură spre a nu fi recunoscut, Cel de Sus îndrăzni să-l tragă de mânecă pe un muşteriu cam nevricos, care veghea ca nu cumva să se bage alţii mai în faţă: – Iertaţi de întrebare prostească. Ce se dă, taică, aici? – Sula calului, moşule, ce să se dea?! Iaca, premiul Nobel pentru literatură, da-i pentru oameni fini, nu-i pentru d-ăştia ca dumneata. – Sulă ai zis, sula să luaţi! – îl binecuvântă Atoatele, fredonând încetişor melodia Vânare de vânt, cu care s-a dopat generaţia pui de gostat a nevricosului la cenaclul lui Păunescu. Semnalizând la stânga, o coti spre dreapta cu teleguţa sa trasă de doi paracopitaţi doctoranzi în teologie, pe care îi legă de poarta Academiei Regale, unde, aplicând scurt uleioasa normă biblică Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, îi dădu Cezarului Suediei bineţe, înşfăcând fără jenă din mâinile sale auguste ceea ce i se cuvenea cu asupra de măsură. Uite-aşa a primit Dumnezeu premiul Nobel în locul lui Cărtărescu”. Şi se făcu noapte, şi se făcu ziuă …!
Moş CHIORPEC