Prestigiul şi onorabilitatea ştiinţei de carte
Este de explorat mult, psihologic şi sociologic, în legătură cu fenomenul cărţilor scrise repede-repede de nişte „puternici” ai zilei (politicieni cunoscuţi care au trecut recent şi prin nişte închisori), cărţi prezentate la târgul Gaudeamus cu tam-tam şi oarecari tensiuni. La fel şi în privinţa doctoratelor lor aranjate şi oferite „în neştire”, adesea sub tutela unor profesori şi universităţi cu pretenţii. Ei simt că banii şi puterea nu le sunt de ajuns, că mai există ceva care iese de sub controlului lor şi îi stinghereşte: prestigiul şi onorabilitatea ştiinţei de carte. Este aici un rest de putere care le scapă printre degete.
Oricât ar fi scăzut în ultimii ani interesul pentru citit, oricât ar fi de umiliţi profesorii, artiştii, scriitorii, medicii şi cercetătorii, intelectualii în general, oricât de marginalizată ar fi şcoala, cartea rămâne încă o valoare sigură şi autentică, iar ei simt asta. Încercarea lor de a confisca forţat şi acest reper, al culturii, este un spectacol nu numai jalnic, pentru că este de fapt o preluare doar a unor elemente exterioare (diplome, nume pe coperte de carte etc.), dar şi o declaraţie de război pe faţă împotriva bunului-simţ şi a valorilor de care lumea noastră românească, nevindecată în urma traumelor istorice, încă încearcă să se ţină.
Ei pot să scrie cărţi „fără număr, fără număr” şi pot organiza mega-lansări, dar asta nu înseamnă că noi suntem şi obligaţi să le citim, să le comentăm, să căscăm gura la evenimentele lor şi aşa mai departe. Şi Ceauşescu umpluse rafturile bibliotecilor şi librăriilor cu „Opere”, dar asta nu l-a făcut până la urmă un autor credibil. S-a văzut, imediat după 1989 sutele de mii de exemplare roşii au dispărut ca şi cum nu ar fi fost şi nimeni nu a părut că suferă prea mult din această cauză.
Pe de altă parte, aceasta nu înseamnă că ar trebui să blocăm dreptul acestor persoane de a se manifesta public aşa cum vor ele. Editurile sunt, după părerea mea, la fel, libere să le publice cărţile şi să pună la cale „evenimente” care să rupă gura târgului, cum se spune. Susţinătorii lor sunt, de asemenea, liberi să fie solidari cu ei. E limpede că acestea sunt nişte drepturi ale lor, constituţionale, pe care eu unul nu am de gând să le contest, pentru că înţeleg că aşa funcţionează democraţia. Mai degrabă le-aş apăra, oricât ar suna de ciudat pentru unii. Şi spun asta în spiritul vorbelor pline de adevăr, însă cam uitate, ale lui Ion Raţiu, cel care ştia cum stau lucrurile: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”
Nici vorbă, aşadar, să solicit boicotarea editurii sau chestiuni de felul acesta, cum am văzut că s-a grăbit un scriitor cunoscut să-şi îndemne cititorii, considerându-i parcă un fel de membri ai vreunei secte care ar trebui, cum şi sublinia solemn, să-l iubească şi să-l urmeze necondiţionat ca pe un guru. Pur şi simplu, o asemenea solicitare nu mai are legătură cu democraţia.
Prof. psih. Vasile BAGHIU