Acasă, în ţara noastră
Expunerea răului este prima acţiune împotriva lui. Cum să spun? Cauzele îndeobşte considerate mari – precum antitotalitarismul, patriotismul, justiţia, dreptatea socială, adevărul, democraţia – sunt importante. În timp, în toţi aceşti ani postdecembrişti, nu de puţine ori m-am agitat şi eu, ca să spun aşa, pe seama lor. Cred însă tot mai mult că la fel de importante sunt situaţiile strâmbe de la nivelul zero al vieţii. Pentru că de aici porneşte totul, iar lipsa noastră de reacţie şi abandonul le înmulţeşte.
De aceea, mi se pare că este bine să vorbim despre ele şi să nu le considerăm mărunte, iar dacă ne referim la învăţământ, de exemplu, profesorii ar trebui să dea la o parte frica de directori şi să vorbească, elevii să dea la o parte frica de profesori şi să vorbească. Şi tot aşa.
Nu e uşor, fireşte, pentru că nedreptatea, favoritismele şi lipsa de fair-play în relaţiile profesionale aici („în ţara noastră”, vorba unei politiciene) sunt la tot pasul, chiar în viaţa aceasta de zi cu zi. Meritocraţia e o poveste despre care am citit în cărţi sau pe care am văzut-o adesea în ţările vestice prin care am avut şansa să trăiesc câteva perioade mai scurte sau mai lungi, ţări, locuri, oameni şi atmosferă de care recunosc că mi se face tot mai dor.
Capacitatea de adaptare aici presupune, de fapt, în multe situaţii, renunţare, pentru că trebuie să ai energie cât pentru şapte vieţi ca să te lupţi cu toate comportamentele anapoda care fac să nu meargă mai nimic cum trebuie de vreo trei decenii, după alte şi alte decenii de asuprire în toate formele. Şi mai înseamnă boală. Boală care se infiltrează cu fiecare amărăciune trăită, cu fiecare cuvânt tăios, cu fiecare gest nepotrivit, cu fiecare urzeală de răutăţi, cu fiecare oră de muncă fără orizont.
Şi nu este vorba neapărat despre ce aş putea simţi eu pe acest subiect, ci despre atâtea şi atâtea cazuri de tăiere a aripilor pe care le văd, de nenumăratele situaţii în care tupeul învinge, de faptul că nu bunul-simţ, nu competenţa şi onestitatea mai înseamnă ceva, atunci când nepriceperea şi ambiţia se lăfăie în voia cea bună.
Să trăieşti o viaţă în demnitate aici la noi în România este o aventură. Lipsă de caracter epidemică, abuzuri, inechităţi, impostură care se urcă sus „în răchită”, tupeu fără limite, prefăcătorie, demagogie, laşitate, frică de propria umbră, muncă deloc omeneşte plătită, stres profesional, oboseală existenţială, sfârşit imprevizibil de pe urma unei internări banale, scârbă, multă scârbă.
Te consolezi că eşti acasă, dar ce preţ are acest „acasă”? Doar un pic de poezie în viaţa personală mai salvează ceva. Şi uneori asta e totul.
Prof. psih. Vasile BAGHIU