Ce e timpul, dacă nu un mânz care galopează neîntrerupt, zănatic, fără de frâu.
Pentru mintea şi conştiinţa omului, vremea curge într-o singură direcţie, la capătul căreia totul este taină.
Există însă momente în care e posibilă o călătorie înapoi, spre începuturi şi – din fumul şerpuit al amintirii – poţi reînvia oameni, evenimente, întâmplări.
Cu 90 de ani în urmă apărea APOSTOLUL, subintitulat „revistă didactică-literară pentru învăţământul primar” care, după nouă ani, îşi încetează activitatea. Asemeni unei prinţese din basme, rămâne în adormire 65 de ani, pentru ca, în primăvara lui 1999, să fie redeşteptată de un mănunchi de profesori inimoşi: Alina Pamfil, Dumitriţa Vasilca, Florin Florescu, Gheorghe Amaicei, Stefan-Lucian Corneanu şi Mircea Zaharia.
De 25 de ani publicaţia, în serie nouă, consemnează cam tot ce se întâmplă în învăţământul nemţean. Cu atenţie. Cu drag. Cu migală. Cu bună-credinţă. Cu exigenţă. Sute de evenimente. Mii de nume: elevi, educatoare, învăţători, profesori. Revista aceasta este o veritabilă oglindă a şcolii din cel mai îndepărtat sătuc până în buricul târgului.
Câteva generaţii de dascăli, răsfiraţi, calendaristic, de-a lungul a nouă decenii, s-au întâlnit în paginile publicaţiei, precum rădăcina, tulpina şi ramurile unui singur arbore.
Cei dintâi au fost: C. Luchian, V. Gaboreanu,V. Scripcaru, M. D. Stamate, I. Rafail şi M. Avadanei. Ei au înţeles necesitatea apariţiei unei „foi” cu şi pentru cadrele didactice.
Pe unul dintre fondatori l-am cunoscut, pentru că a fost învăţătorul meu. Eram ultima generaţie de învăţăcei pe care a călăuzit-o. Domnul s-a numit Vasile Gaboreanu şi era, pentru mine, şcolăriţa timidă şi prostuţă de atunci (prin anii 62) întruchiparea omului deosebit, fără pereche şi fără cusur.
Am aflat mai târziu că un astfel de om se aseamănă unui apostol.
E înainte-mergătorul, deschizător de drum, deschizător de inimi. Plinuţ, nu prea înalt, cu buze grosuţe şi chel, la vremea aceea, mie mi se părea cel mai frumos om de pe pământ. Glasul lui era înmuiat în miere. Te mângâia cu vorba. El n-a avut urmaşi, dar şi-a revărsat căldura sufletului asupra noastră, a elevilor săi. După mulţi ani am aflat că a „plămădit” totuşi un copilaş, pe care l-a ocrotit până ce vitregia vremurilor tulburi din anii 1943 l-a redus la tăcere. Pruncul era … de hârtie şi se numea Apostol.
Va să zică, domnul meu stă la temelia acestei reviste. Nu ştiam, pe vremea când mă învăţa să caligrafiez: bastonaşe, zale şi linii oblice, că mă va aduce iarăşi sub aripa lui ocrotitoare în paginile acestei publicaţii şi că ne vom reîntâlni miraculos, peste ani. Se dovedeşte încă o dată că învăţătorii sunt persoane care pot face minuni de dragul discipolilor.
Orientarea către „dăscălie” o datorez şi altei întâlniri, pentru mine, memorabile, de vreme ce am ajuns la catedră.
În anii de gimnaziu, am avut norocul să întâlnesc un alt om care mi-a marcat viaţa. Timid, cu ochelari ai căror lentile erau ca fundul unui borcan de zacuscă, profesor de vioară şi filosofie, de o sensibilitate unică, m-a cucerit iremediabil cu … o lacrimă. Domnul acesta înalt şi slăbuţ, cu buze subţiri şi părul tuns scurt-periuţă a înlocuit pentru câteva ore, pe dăscăliţa titulară de română, aflată în concediu de boală.
Nou-venitul ne-a citit un text literar: Fefeleaga de I. Agârbiceanu. Când a terminat lectura, în clasă nu mai erau copii, ci stane de piatră. Cred că şi aerul a încremenit atunci. De sub rama groasă a ochelarilor s-a strecurat o lacrimă. … Nestemată fără de preţ. Am aflat că domˊ profesor se numea Nicolae Buium. Atunci el nu ne-a citit doar un text, ci l-a trăit, a înviat în sufletul şi mintea noastră o lume, pentru care a plâns. A fost cea mai zguduitoare lecţie la care am participat!
Într-un fel aceşti doi dascăli m-au determinat să păşesc pe calea binecuvântat-amară de profesor. În 40 de ani de slujire la catedră, am avut destule bucurii ca să le împărtăşesc şi altora, prin intermediul revistei APOSTOLUL.
Prin urmare, fac parte din a doua generaţie care semnează în paginile acestei publicaţii şi domnul Gaboreanu cred că ar fi mulţumit. Am continuat într-un fel ceea ce dumnealui a început. Sunt trunchiul arborelui, sunt conexiunea dintre cei care dorm în pământ şi ramurile înfrunzite, îmbătate de tăriile cerului.
Dintre învăţăceii mei (oare i-oi fi influenţat cumva?) sunt unii care au devenit, la rândul lor, cadre didactice şi – mai mult decât atât – au semnat diverse materiale în paginile acestei reviste. Sunt tare mândră de ei şi le sunt recunoscătoare. Cred că e momentul să le spun acum, la ceas aniversar: mulţumesc. Mulţumesc Irinei Nastasiu, Cristinei Petrariu, lui Adrian Romila şi încă altora.
Ei sunt a treia generaţie, coroana copacului care are înfipte în ţărână rădăcinile. La capătul lor este inima domnului meu. Tandru mă bucur că pot să fac legătura dintre trecut şi viitor.
Dascăl după dascăl, apostol după apostol, laolaltă formăm o coloană infinită îmbrăţişată de paginile unei gazete de excepţie. Dacă aş aşeza în faţa mea întreaga colecţie a publicaţiei, aş putea aduna laolaltă pe cei care au fost, pe cei care sunt şi pe cei care ne urmează. O simultaneitate cuantică, pe care doar o publicaţie o poate oferi. Şi – ca să probez că există semne şi simboluri în tot ce ne înconjoară – aş atrage atenţia asupra următoarei adunări: 9 (seria veche) + 25 (seria nouă) = 34, fac exact anul de apariţie a primului număr, 34 (1934).
Când noi, cei de astăzi, vom fi trecut în Ţara Tainei Mari, unde ne aşteaptă dascălii noştri, se vor ridica alţi urmaşi vrednici să poarte pe umeri povara dulce-amară a unei gazete a apostolilor pentru apostoli.
La ceasul acesta de dreaptă judecată şi de senină amintire mă întreb cu înaltă mirare dacă APOSTOLUL nostru îmbătrâneşte sau întinereşte.
Răspunsul îl voi putea da când revista îşi va fi dublat vârsta pe care o sărbătoreşte acum şi nenea Zaharia, cel din viitor, iară o să-mi reproşeze că articolul e lung cât o pataşcă.
Dar ce contează? Cu toţii suntem pulberi pe copitele unui mânz care galopează neîntrerupt, zănatic, fără de frâu.
Monica CRISTEA