La ceas aniversar – 90 de ani de la fondarea revistei Apostolul ca forum al cadrelor didactice din învăţământul nemţean – se celebrează acum, la anul de graţie 2024, nu numai întemeierea unei reale construcţii culturale, aşa cum a fost gândită revista la 1934 de fondatorii ei luminaţi, ci şi a unui document cumulativ păstrător fidel de probe ale istoriei şcolii nemţene, cu Oamenii ei de la catedră, cu suişurile şi coborâşurile reformelor ei, dar, sigur, un reper al culturii cu nume de efigii în registrul onorant al personalităţilor vremii. Revista Apostolul este nu numai istorie a învăţământului, ci şi o geografie didactică apropriată pe viu, topită în cronici, articole, eseuri, interviuri înregistrate la firul ierbii, la temperatura realităţii vii, astfel încât, paginile revistei devin document pentru o posibilă monografie a evoluţiei învăţământului nemţean.
Rolul esenţial al revistei Apostolul rămâne unul integrator, întrucât oferă peisajul general al învăţământului nemţean, de la cele mai îndepărtate reflexii din şcolile mărginaşe, unde dascăli dăruiţi cu vocaţie menţin flacăra aprinsă (şi am avut privilegiul, ca profesor metodist, să cunosc astfel de dascăli cu har!), până la şcolile pilot din centrele culturale.
În acest sens, revista Apostolul oferă mărturii ale unei extraordinare ospitalităţi, paginile ei fiind deschise pentru împărtăşirea experienţei didactice trăite de educatoare, învăţători, profesori, modele de oameni şi de activităţi, lecţii, strategii didactice şlefuite în timp pe zeci de generaţii de elevi, mostre de înţelepciune atât de utile ca moştenire spirituală.
Nu se poate ignora locul revistei ca forum al cronicilor de la evenimentele culturale din ţinutul moldav, de la întâlniri cu scriitori, şezătorile sadoveniene, recitaluri de poezie, festivaluri sau expoziţii de artă plastică, acestea sunt oglindite statornic în cele mai diverse şi inspirate producţii jurnalistice, de la reportaje, cronici, interviuri, până la evocări de mari personalităţi, ecourile lor se păstrează în paginile revistei Apostolul. Este o reală bucurie să mă regăsesc în arhiva revistei, ediţia nouă, din anii 90, ca autor de articole, în calitate de profesor de limba şi literatura română, modestă colaborare, dar semnificativă pentru mine astăzi, la aniversarea revistei. Mă simt onorată să îmi aflu numele în recenziile pe marginea cărţilor mele, adnotări preţioase scrise, cu mărinimie aristocratică şi deosebită competenţă, de Profesorul Mihai-Emilian Mancaş, unul dintre stâlpii societăţii intelectuale nemţene, frecvent colaborator al revistei Apostolul.
Mai cu seamă azi, în contextul digitalizării, al erei postumaniste, cu gadgeat-uri şi căşti ca prelungiri anatomice, în lumea ca un sat planetar, în care informaţia circulă haotic, o lume a concurenţei AI, când toate vin să submineze autoritatea omului de la catedră, rolul unei reviste ca Apostolul devine puternic semnificant şi semnificat de titlul ei, menit să primenească rostului dascălului dintotdeauna. Oricât de complicată şi de tulbure, istoria aşază în prim-plan omul de la catedră ca Apostol, înaintemergător adică, în toate arealurile culturii.
Restaurând importanţa dascălului dintotdeauna în viaţa comunităţii, revista, prin racordarea ei permanentă la realitate, prezenteifică strategii, forme de cultivare în scoală a celui mai însemnat creuzet, limba română, păstrătoare a identităţii româneşti, culturale, tradiţionale, lingvistice, într-o lume ameninţată de globalism, anihilare a tradiţiei naţionale, de descompunere şi de alienare, unde domină alteritatea.
Apostolul este simbolul Respectului cuvenit înaintaşilor – Cât de important este respectul faţă de dascălii noştri? Revin la metafora piticilor urcaţi pe umerii uriaşilor (formulată de Saint Bernard, în urmă cu o mie de ani): nouă ni se pare că suntem mai competenţi, că vedem mai departe decât cei de dinainte nu pentru că le-am fi superiori, ci pentru că noi, cei de azi, piticii, ne aflăm pe umerii uriaşilor noştri înaintaşi… Azi, într-o vizibilă ruptură între generaţii, pare să se fi uitat „umărul de sprijin”.
Revista a oferit mereu modele de personalităţi menite să primenească acest cult al înaintaşilor prin publicarea medalioanelor monografice cu forţa exemplului. Aceasta pare necesară mai ales azi, când valorile morale sunt în suferinţă. Iar consecinţele degradării morale sunt vizibile în atitudinea numită „postumană” a sfidării normelor de orice fel, morale de comportament, normelor lingvistice proferând limbajul argotic spre vulgar în vorbire, dar şi în textele literare, în sfidarea oricărei autorităţi confundând libertatea cu libertinajul.
Profesorul pierde teren în menţinerea autorităţii – subminate social – şi implicit, a respectului. Excluderea, diminuarea nefondată, din perspectivă modernă, a principiului pedagogic „ex cathedra”, în mod eronat asociat, precum uniforma în şcoli, cu era de tristă amintire comunistă, a dus la emanciparea exacerbată a elevului, până la învestirea lui în rol de instanţă cu drepturi egale de judecată sau depăşind chiar atribuţiile unui cadru didactic, ceea ce încalcă ordinea firească a naturii, a valorilor… Rolul Apostolului este uriaş în restabilirea profilului intelectual al dascălului, în contextul politic, social, istoric, în care toată lumea dă „lecţii”. Se poate vorbi de o „tiranie a profesoratului” de ocazie. Cei care aşază în mod eronat autoritatea intelectuală a dascălului în desuetudine, vorbind chiar de Old school, şi încearcă să renoveze statutul dascălului tolerant, democrat, liberal ar trebui să echivaleze, în argument, două milenii de pedagogie.
E de ajuns să aduc o probă de veritabilă şi legitimă ierarhie valorică în şcoală. Nu există personalităţi care să nu îşi venereze un Dascăl model. Şi în paginile Apostolului au rămas chipurile profesorilor mei, nume memorabile ale învăţământului nemţean, Paul Vasiliu, Traian Cicoare, Boris Alexianu, Olga Chiţu, Nicolae Teiş.
În discursul de recepţie a Premiului Nobel, marele Albert Camus îi mulţumeşte întâi învăţătorului său, fără de care, spune el cu maximă gratitudine, nu ar fi ajuns să primească Nobelul. În mod emoţionant, îi dedică discursul încheind, „vă aşez în aceeaşi icoană cu părinţii”.
În spiritul aceleiaşi aparente dihotomii specifice actului jurnalistic, care a impus, de a lungul vremii, atât rigurozitatea proprie documentării, a rememorării faptelor de cultură în diacronia realitătii istorice de la 1934 incoace, cât şi subiectivitatea cronicarului, situez reflecţiile acestea care, filtrate prin propria oglindă devin reflexii biografice, în spectrul înaltei consideraţii fată de Apostolul la ceas aniversar.
Aşadar, revista Apostolul este, pentru mine, în acelaşi timp document martor al realităţii şcolii nemţene, dar şi galerie a personalităţilor, antologie de texte didactice, cronică a evenimentelor… înregistrând mărcile reformelor şi revoluţiilor, care au produs schimbări, au avut şi mai au consecinţe în evoluţia școlii nemţene.
Este o reală satisfacţie să adaug, între momentele mele semnificative, onoarea de a mulţumi pentru ospitalitatea de a fi primită în paginile revistei Apostolul, să am ocazia de a transmite colectivului de redacţie şi revistei urări de viaţă lungă, cuvenite unei aniversări, asigurându-vă de gratitudinea în faţa demersului dumneavoastră jurnalistic reprezentativ pentru învăţământul nemţean. La mulţi ani, revista Apostolul!
Adriana-Zâna IONIŢĂ
Dublin