Din 25 mai 1827 şi până în 1884, aproape şaizeci de ani au curs lent, până ce invenţia lui Petrache Poenaru, perfecţionată minor de L.E. Waterman, s-a ivit în uzul public sub numele de stilou. (Inventatorul îl botezase jucăuş – „condei purtăreţ”.) Trecuse mai mult decât o jumătate de veac! Asta pentru a vedea cât de repede sau de încet intrau în uzul maselor invenţii capitale. Se întâmpla demult, când timpul nu se grăbea…
Veacul imediat următor, al douăzecilea, impunea noului o altă viteză de mişcare, mult accelerată. Atunci, o încercare de înnoire didactică tindea a se naşte, în galopul anilor 70: La Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, un grup de profesori tineri, sub vegherea înţeleaptă a doamnei Sofia Burculeţ, profesor emerit de pedagogie-psihologie, punea la cale o reaşezare a procesului didactic, pentru a face faţă revoluţiei provocate de invazia matematicii în informaţie. Apăruse cu viteză surprinzătoare, pe plan mondial, o nouă ştiinţă epocală, aptă să schimbe faţa lumii. În bine sau în rău?
La „Rareş”, nu era vorba de o simplă desfiinţare a sălilor de clasă tradiţionale ale liceului, înlocuite de cabinete şi laboratoare, aşa cum mulţi au crezut, ci de reaşezarea modului de lucru în şcoală, prin schimbarea fundamentală a raporturilor între cei trei factori – elev, profesor, maşina inteligentă.
Cei angrenaţi în acest proces de înnoire (şi schimbare) nu erau nişte academicieni satisfăcuţi de cărţile lor, scrise în tinereţe, ci reprezentau noul, adică intrarea Şcolii în era Ciberneticii.
Zvonul despre noutăţile de la Piatra s-au dus repede în ţară şi curând au început să vină la noi, să „vadă”, doritorii de nou şi curioşii, conservatorii şi scandalagiii de pretutindeni.
După vreo doi ani de la începutul experimentului, aflând de „aventura” nemţeană, a sosit în vizită de lucru însuşi academicianul Mircea Maliţa, Ministrul Învăţământului.
Cum era de aşteptat, directorul liceului a fost „eliberat din funcţie” şi instituţia a revenit la formele antice: „sala de clasă, crida şi tabela”. În laboratoarele rurale, unde fuseseră exilate, calculatoarele tinere leşinau de râs şi lăcrimau de mâhnire!
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Au trecut de atunci mai mult de cincizeci de ani.
Eheu, Postume, Postume!
Mă aflu acum, februarie 2024, în Franţa, şi urmăresc cu atenţie ce se petrece important în Şcoala de aici, deteriorată sever de un aventurism acultural tipic vremii noastre.
Mai văd însă, cu bucurie, că şi aici şi în multe alte şcoli din vestul Europei, se face, la lumină şi cu fonduri importante, sub tot felul de nume noi, ceea ce noi începusem la Rareş acum jumătate de secol.
Sunt de-a dreptul entuziasmat de faptul că, în ultimele decenii, Colegiul Naţional „Petru Rareş” a devenit un centru românesc de introducere a noului în didactică. Îi felicit din tot sufletul pe directori şi dascăli şi le urez să aibă mereu succese în tot ce construiesc cu trudă, competenţă şi dăruire!
Iar revista „Apostolul”, ca totdeauna în cei douăzeci şi cinci de ani pe care îi împlineşte seria nouă, se află prin fiecare număr în actualitate şi se face cu tenacitate ecoul înnoirilor.
Vechi cititor al revistei, cum sunt, trimit la ceas aniversar felicitări, adânca preţuire şi recunoştinţa mea, colectivului redacţional! Vivat, crescat, floreat!
În era Inteligenţei Artificiale, nouă, dascălilor, ne-au rămas în mâini numeroase unelte valoroase. În primul rând ne-a rămas dragostea pentru elevi şi pentru ştiinţă; şi vom şti să ne aliem cu IA în noile proceduri ale şcolii moderne!
Înseamnă că aveau dreptate cei de acum cincizeci de ani!
Eheu, eheu, Postume! …
Mihai-Emilian MANCAŞ
Franţa, Nevers,
februarie 2024