Ochiul de sticlă. Deschis.
Se dilată, oarecum dureros, retina flămândă încearcă să se concentreze pe unghiul esenţial, imaginea e prea mică şi simţi perpetuu tentaţia de neoprit de a te apropia, uneori periculos de mult, de mâinile ce se agită asupra claviaturii într-un travaliu frenetic şi agil vegheat de mimica incomparabilă a celui care, sub ochii privitorilor, alcătuieşte privelişti sonore inedite.
Da, aşa am văzut şi am auzit eu, în cea mai mare parte, ofrandele sonore ale „Neamţ Music Festival”. Într-un fel artificios şi împovărat de rigoarea tehnicităţii; ca printr-o fereastră aburită ce se mlădia onctuos asupra protagoniştilor, care uneori păreau departe, alteori se apropiau înfricoşător, în gros-plan.
Trei zile ale începutului de septembrie marcate într-un fel distinct, personal şi inedit în spaţiul, mai puţin convenţional, al unui lăcaş de cult.
Privite din faţă, coloanele avântate către ceruri ale Catedralei Romano-Catolice „Sf. Iosif” din Piatra-Neamţ sugerează, în modul cel mai elocvent, aspiraţia către ceruri.
Văzută dintr-o latură, biserica seamănă cu un caşalot. Sau cu o balenă în pântecele căreia se topesc în linişte întrebările şi nedumeririle lui Iona. Arcadele de lemn, prelung şi frumos arcuite, sumeţite către înalturi, dau un aer măreţ alcătuirii ce a găzduit o ofrandă sonoră de cea mai înaltă calitate.
Avocatul lui Tarzan
Maya Brandenberger, director fondator al Fundaţiei Johanna Stiftung pentru tinerii muzicieni şi Robert Hodes – CEO Edgar Rice Burroughs, locuiesc la Appenzell. Ei sunt cei mai în măsură, zic eu, să descrie convingător traseul destinului artistic al pianistului Daniel Petrică Ciobanu, iniţiatorul şi directorul manifestării pietrene. Când l-am cunoscut şi am stat de vorbă prima oară – în martie 2007 – Robert Hodes avea şaptezeci şi şase de ani. Ca şi anul trecut, cei doi s-au aflat şi anul acesta, din nou, în România. Solid, impunător şi stăpân pe sine, cu un spirit sportiv disciplinat de reguli asumate, Robert Hodes vorbeşte rar, clar şi coerent, conştient de propria sa libertate de gândire şi acţiune. Consideră spiritul american ca vieţuind în New York şi nu oriunde, ci în Brooklyn, cartierul celebru de unde-şi trage rădăcinile. A fost avocat în New York şi al vedetelor hollywood-iene, a condus vreme de un deceniu şi jumătate Compania „Tarzan”, apărând drepturile de autor ale celebrului nostru conaţional şi a dezvoltat o enormă afacere cu seria de filme despre omul junglei. În cele din urmă s-a retras în Elveţia unde, alături de soţia sa, Maria Brandenberger, prin intermediul Fundaţiei „Johanna”, se ocupă cu activităţi de ajutorare a copiilor.
Aflat în România pentru a augmenta legăturile de suflet cu protejaţii săi, Robert Hodes colaborează întru oferirea unei şanse copiilor de aici. Şansă de care s-a bucurat şi pianistul Daniel Petrică Ciobanu.
,,Începând cu 15 ani în urmă, am început colaborarea şi acordarea de sprijin financiar profesorului Iulian Trofin din Budeşti, care adunase un mic grup de pianişti foarte talentaţi şi foarte tineri cărora le-a oferit cursuri de master.
Am creat o fundaţie cu scopul de a susţine aceşti tineri pentru a studia în şcolile din Europa, şi a le oferi şansa unei cariere muzicale.
Călătoria lor a început la Edinburgh şi apoi la Conservatorul regal scoţian din Glasgow, unde au obţinut burse complete.
Primul care a absolvit Conservatorul, cu cele mai înalte onoruri, este Daniel Petrică Ciobanu. Cu o creativitate imensă, talent şi dăruire el a pus în operă primul festival de pian din Neamţ”.
Lămuriri şi desluşiri
Pentru că unele lucruri nu păreau a fi înţelese corect, ne-am întâlnit undeva la marginea apei, pe un ponton de care se spărgeau mici valuri tulburate şi de unde priveliştea oraşului natal se dezvăluia miraculos în splendoarea amurgului.
– Daniel, atunci când aşteptam ediţia a doua a ceea ce s-a numit anul trecut „Neamţ Piano Festival”, ai venit, inopinat, cu o noutate. Este o augmentare, bănuiesc, a primei manifestări, sub un alt generic.
– „Neamţ Music Festival” s-a născut anul acesta ca un răspuns al succesului răsunător al ediţiei inaugurale „Neamţ Piano Festival” din luna septembrie 2017.
Ediţia OPUS, care debutează anul acesta, şi-a propus a fi o ediţie paralelă Festivalului de Pian, alternând astfel două festivaluri de muzică clasică, coordonate artistic de mine, dar cu ingrediente muzicale diverse.
– O schimbare oarecum radicală de concepţie.
– Această ediţie „OPUS” intermediară ediţiei bienale de Pian, are ca scop de viitor lărgirea orizonturilor „clasice” îndeosebi a concertelor stereotipice ca structură şi aranjament, anul acesta având ca temă conceptul de Crescendo instrumental în care vom face o ascensiune a mai multor tipuri de ansambluri muzicale; în sine, un crescendo de la un pian singuratic la forţe simfonice. Ediţia din acest an a Festivalului de muzică Neamţ Opus 1 demons- trează felul în care se amplifică muzica, cum se dezvoltă şi se fertilizează ideile, corelarea încrucişată a influenţelor şi aromei.
Arome sonore
Interesant este faptul că, vorbind despre muzică, Daniel foloseşte cuvântul aromă. Este un semn că, uneori, cuvântul articulat se căzneşte a căuta noi sensuri pentru ceea ce mulţi au numit inefabilul muzicii. Şi, totodată, este un semn că priveşte muzica ca pe un deliciu izvorât din trudă; care, pe podiumul de concert poate nu se percepe la adevărata lui dimensiune. Despre calitatea aromei ne-a vorbit în prima seară. Un program sub genericul dur „Rugăciuni de oţel” sortit să marcheze cei 100 ani de la sfârşitul primului război mondial. Un concert care a comemorat momentele tragice din istoria umanităţii, culminând cu războaiele mondiale şi, nu de puţine ori, cu urâţenia care înconjoară comportamentul uman. Şi care, nu o singură dată în istoria omenirii, a dus la astfel de atrocităţi.
Lamentaţie şi ferocitate
De la prima mişcare din Sonata opus 27. No. 2 „Moonlight Sonata”, poate cea mai cunoscută lucrare de gen a lui Beethoven, trecând prin acea izbucnire de furie de neoprit şi turbulenţe ale mişcării a 3-a, percepută de Charles Rosen ca fiind „cea mai nestăpânită în reprezentarea emoţiei, de o ferocitate uimitoare”, de la „Andante Spianatto & Grande Poloneza Brillante”, ale lui Frederic Chopin la armistiţiul muzical şi conivenţa sonoră dintre preludiile acestuia şi Aleksander Scriabin, de la traumele pe care aceste evenimente le produc în spaţiul interior şi, implicit, emoţional al fiinţelor umane, prin Sonata nr. 2 a lui Prokofiev şi până la trezirea spirituală din celebra „Firebird” a lui Igor Stravinsky, (într-un aranjament inedit pentru piano solo alcătuit de Guido Agosti), pianistul Daniel Petrică Ciobanu se prezintă ca un artist de excepţie, reprezentativ pentru noua generaţie de interpreţi pregătiţi în spirit european şi, nu exagerăm deloc, mondial.
+foto:08-ap214-foto4.jpg
Ceea ce surprinde în primul rând este rigoarea expresiei şi personalizarea interpretării, bazate pe o tehnică fără cusur, de mare virtuoz. Tuşeul de mare fineţe, coerenţa construcţiei şi frazării, aplombul şi siguranţa abordării, sunt atu-uri ce nu pot fi contestate.
Cunoscând apetenţa lui deosebită pentru etalarea tehnicităţii am fost surprins să constat că, de astă dată, în finalul sonatei op. 27, Daniel a fost mult mai reticent, respiraţia dintre fraze mult mai profundă şi legăturile mult mai gândite, abandonând spectaculozitatea, care unora le poate părea ieftină, în favoarea unui discurs mai echilibrat şi mai matur.
Iar conceperea finalului celebrei „Păsări de foc” a celebrat reconstrucţia acelei joie de vivre umane, o acumulare triumfătoare şi strălucitoare spre un punct culminant al oţelului solid, care aduce credinţa şi echilibrul înapoi în aura noastră turbulentă, o festivitate de realizare şi împlinire.
Crescendo
Concertul din cea de a doua seară a fost configurat prin prestaţia de înaltă calitate a opt artişti de talie internaţională ce au încercat să motiveze conceptul muzical de dinamică graduală numit, atât de elocvent, Crescendo.
Aflat în plină maturitate artistică, pianistul scoţian Graeme McNaught a abordat cunoscutele Kinderszenen op. 15 ale lui Schumann, cu un echilibru conferit de vasta sa experienţă artistică şi de viaţă, neîngăduindu-şi nici un derapaj de la spiritul şi echilibrul emoţional al lucrării, atitudine riguros conservată şi în compania violonistei Kristine Balanas în Scherzo-ul brahmsian în do minor.
În cele cinci calupuri expresive ale unicei mişcări din Trio elegiaque op. 1 în sol minor de Sergey Rachmaninoff li s-a alăturat şi violoncelistul Alberto Casadei, într-o fericită formulă interpretativă ce a reacţionat corect, coerent şi armonios.
La ce mai foloseşte laptopul
Formula cvartetului a fost, neîndoios, cel mai controversat moment al serii, chiar dacă, în pofida unei îndatoritoare reacţii a publicului, reticenţa şi rezerva unora nu a putut trece cu totul neobservată.
Muzica lui Pierre Audiger, pianist, compozitor şi actor, este apreciată şi descrisă ca fiind o muzică inflamabilă şi plină de vitalitate, cu o personalitate şi un caracter aparte. În ediţia de anul acesta, Pierre Audiger a propus, în premieră, ineditul său Cvartet pentru pian, violoncel, percuţie şi laptop, interpretat împreună cu Pietro Bonfilio, Bogdan Ciobanu şi Aberto Casadei.
În confreria artiştilor invitaţi, Pierre s-a evidenţiat perpetuu prin temperamentul histrionic, ce a culminat, surprinzător şi oarecum abrupt, cu apariţia acestuia în postura de inorog. Chiar dacă momentul a rupt cumva structura întemeiată pe legile clasice ale repertoriului, chiar dacă apariţia surprinzătoare a creat oarece contrarieri, trebuie să recunoaştem că, în definitiv, fenomenul muzical evoluează odată cu vremurile şi, vrând-nevrând, trebuie să acceptăm şi formulele de expresie ale contemporaneităţii noastre atât de controversate, lăsând pe seama timpului menirea de a discerne.
Simţ enorm şi văz monstruos
Cum Scherzo-ul lui Brahms a luat naştere la iniţiativa lui Schumann, iar personalitatea lui Ceaikovski a fost imboldul pentru apariţia Trio-ului lui Rachmaninoff, compozitorul şi organistul Saint-Saens a fost cel care a jucat un rol în creaţia lucrării din finalul Crescendo-ului, triumfalul Quintet pentru pian, două violine, violă şi violoncel în fa minor al maestrului belgian Cesar Franck, terminat în anul 1879.
O lucrare de maturitate care, culmea, a stârnit la rându-i, la vremea ei, animozităţi şi comentarii nu întrutotul măgulitoare, în ciuda faptului că rămâne o capodoperă a muzicii de cameră din toate timpurile. Cei cinci interpreţi – Graeme McNaught, Kristine Balanas, Michelle Dierx, Cătălina Toma şi Alberto Casadei – nu au avut deloc o sarcină uşoară. Cu atât mai mult cu cât pianistul, de pildă, a trebuit să anime o partitură faţă de care marele Saint-Saens şi-a demonstrat dispreţul prin abandonarea copiei sale personalizate pe pian când reprezentaţia primei audiţii a luat sfârşit. Unii cred că de vină a fost îndrăzneala tonală a lucrării ori, aşa cum au susţinut alţii „o lipsă de subtilitate în ceea ce priveşte partea de pian”. Pe care unii au avut curajul să o considere a fi drept… monstruoasă!
Apogeul simfonic
Ultimul concert constituie, de fapt, o ilustrare a resurselor expresive a trei şcoli naţionale, integrate organic, plenar şi definitiv în spaţiul generos al muzicii universale. Cu mijloace de expresie şi sensibilităţi diferite, cu sonorităţi particularizante, cu mijloace de tratare diverse şi influenţate covârşitor de teritoriul cultural specific, cele trei lucrări convieţuiesc ideal în cadrul unui concert ce duce la apogeu conceptul asumat al amplificării sonore.
Unul dintre cei mai în vogă reprezentanţi ai tinerei generaţii de şefi de orchestră din România, Gabriel Bebeşelea, s-a aflat la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii Moldova din Iaşi în ultima seară, ce a încununat fulminant traseul crescendo-ului propus de Daniel Ciobanu. Câştigătorul Premiului I la Concursul Internaţional Regina Elisabeta, din Bruxelles, violonistul Andrey Baranov a interpretat o capodoperă a repertoriului clasic, Concertul în re minor, Op. 47 de Jean Sibelius, una dintre cele mai dificile, dar şi dintre cele mai frumoase pagini ale literaturii violonistice universale.
Despre calitatea interpretării lui Andrey Baranov ar fi superfluu să ne pronunţăm, cunoscând valoarea şcolii ruseşti de vioară şi biografia concertistică impresionantă. Poate că, de această dată, mai convingătoare pot fi cuvintele maestrului Gabriel Bebeşelea ce a caracterizat succint senzaţia resimţită de la pupitrul dirijoral: „În concertul de vioară al lui Jean Sibelius, glacialul fiordurilor scandinave e transformat de Andrey Baranov în dansuri norvegiene sprinţare şi pline de viaţă, lucrarea fiind o sinteză a tot ceea ce reprezintă Peninsula Scandinavă, cu întreaga ei paletă de trăiri”.
Acesta este sufletul meu
Este titlul unui cântec al lui Dvorak, ce face parte din ciclul dedicat în tinereţe soţiei sale şi a cărui temă, asemenea unei mărturisiri pasionate, se regăseşte în secţiunea mediană – Adagio ma non troppo – a Concertului pentru violoncel şi orchestră în si minor, op. 104 de Antonin Dvorak.
De altfel, Dvorak însuşi era conştient de calităţile extraordinare ale lucrării, fapt menţionat în mod diferit în corespondenţa rămasă.
De pildă, la 11 martie 1895, el îi scria lui Josef Bohuslav Foerster: „Mi-am terminat noul concert pentru violoncel şi vă spun cu certitudine că acest concert depăşeşte cu mult concertele mele, atât de vioară, cât şi de pian. Nu fiţi surprins că vă scriu acest lucru; autolauda nu este, în general, de încredere, dar trebuie să vă spun că această lucrare îmi aduce bucurie curată şi cred că nu mă înşel”.
Un an mai târziu, concertul a răsunat în primă audiţie la Londra, sub bagheta compozitorului, solist fiind Leo Stern. De această dată, la Piatra-Neamţ, concertul a fost interpretat cu multă fineţe, pasiune şi, mai ales, simţire de violoncelista Margarita Balanas, pe un instrument Charles Adolphe Gand din 1849, împrumutat cu generozitate de către Little Butterfly Foundation. O interpretare pătimaşă, însuşită cu ardoarea şi pasiunea unei exacerbate feminităţi.
Unora le place jazz-ul
„Concertul de jazz”, aşa cum a fost anunţat în Herald Tribune, a avut de la început calităţi distinctive ale americanismului, Gershwin decizând să o numească mai degrabă rapsodie decât concert. Deşi foloseşte un pian solo care alternează cu un ansamblu, aidoma structurii concertistice, Rhapsody in Blue are trăsăturile unei rapsodii cu o singură mişcare, într-o construcţie liberă.
„Rapsodia în albastru” a lui George Gershwin a fost un succes imens după prima sa audiţie din 1924. În România a fost interpretată întâia oară de către Dan Mizrahi, prin 1968. Am ascultat-o de zeci de ori pe un disc „Electrecord” şi acum, în premieră pietreană, pe viu, cu Daniel Ciobanu. Nu credeam că o partitură pe care o ştiu aproape pe dinafară să capete aspecte atât de noi fără să se schimbe nici măcar o singură notă. Daniel a exersat aici toată fineţea personalităţii sale şi a transformat lucrarea într-un exemplu convingător de remodelare a trăirilor şi sentimentelor.
Ochiul de sticlă. Închis.
La final caut rapid un prim plan cu o faţă din public. Pe trăsăturile căreia să găsesc întipărite vag urmele muzicii. O găsesc repede. Brunetă, tunsă scurt, cu un uşor aer retro, fără a fi desuet, aplaudă cu vervă controlată, neriscând a-şi afecta în vreun fel imaginea construită cu minuţie. Un lung disolve şi genericul final. Mda!
Ioan AMIRONOAIE