O viaţă, o istorie, o carte

• Adrian-Pavel Sandovici – „Liceul Petru Rareş Piatra-Neamţ – O istorie de 150 de ani”

Ed. Cetatea Doamnei – 2019

Sosită de foarte departe, un dar mult aşteptat, Cartea mi-a preschimbat două săptămâni de nopţi în multe ceasuri de lectură pasionată; parcă ar fi cuprins povestea vieţii mele şi eram flămând să aflu cum o văzuse autorul.

De ce? Pentru că destinul, cu deciziile lui de nepătruns, a făcut ca nişte ani de foc din viaţa amândurora să curgă pe aceeaşi albie, plină de cascade şi de vâltori.

Urmează să scriu aici despre cartea izvodită de un prieten, şi obiectivitatea profesionistului se va îngemăna probabil, de data asta, cu calda undă de amiciţie ce ne îngemănează între rareşiştii care şi-au zidit viaţa în acelaşi ideal.

 Metaforic grăind, suntem ca două bucăţi de piatră cioplită, ascunse în zidirea nevăzută a Rareşului nostru spiritual.

Ceste fraze de mai sus au menirea de a explica succint cititorului felul particular în care voi scrie, mai mult despre autor decât despre cartea sa. Deocamdată. Căci nu renunţ la vechea mea meserie şi promit că voi fi un recenzent sever. Daţi-mi puţin timp!

Cu aproape cinci decenii în urmă, s-a prezentat la post un profesor de engleză, absolvent al Universităţii din Iaşi, după ce făcuse şi studiile liceale într-o şcoală de vârf din capitala Moldovei.

De statură mijlocie, cu figură senină, dar niciodată partizană zâmbetelor protocolare, mai curând dispus să asculte decât să povestească, părea vădit conştient de situaţia sa de novice într-o catedră dominată de vestitul Turcu, viitor dascăl universitar.

Ca să fiu sincer şi autocritic, nu prea aveam timp atunci să fac investigaţii psihologice în cancelaria de la „Rareş”, fiind preocupat până peste cap de un proiect, mai curând de un vis cu rezonanţă utopică şi înscris într-un contur vag. Voiam, nici mai mult nici mai puţin, cum am mai scris de câteva ori, să părăsim modelul de şcoală clasică – cel cu clasă, tablă şi cretă – în favoarea unei instituţii revoluţionare, şcoala mentorială, abia incipientă pe plan mondial.

La greu, de fapt la foarte greu, când începuseră să mă depăşească detaliile – şi se ştie că diavolul se ascunde în detalii – tânărul profesor de engleză, cu modul său direct şi concis de a dialoga, a venit din proprie iniţiativă să se dumirească ce anume dorim să realizăm în părelnica harababură din şcoală.

 După ce a ascultat răbdător ce i se comunica, s-a ridicat de pe fotoliul în care stătuse cuminte câteva zeci de minute şi, laconic, m-a uimit cu un „Bine! Înţeleg ce am eu de făcut!”

Aşa l-am descoperit şi aşa a rămas mereu: minte de bucovinean aşezat, inventiv şi deschis la colaborare, prieten de nădejde la greu, înzestrat de Dumnezeu cu o inteligenţă vie, inginerească, dublată de talentul de dascăl cu evidentă vocaţie.

În cei 150 de ani de până acum ai Liceului, împliniţi în noiembrie 2019, Adrian-Pavel Sandovici, cum îi place să semneze, are cea mai îndelungată carieră neîntreruptă între toţi dascălii care au slujit la „Petru Rareş”, patruzeci şi doi de ani.

Colaborarea noastră strânsă a durat doar cinci ani. Am fost silit să părăsesc Liceul, dar prietenia cu Paul – aşa îi spunem noi – continuă şi acum. În tot acest timp, profesorul de engleză, eminentul dascăl ajuns la maturitate, a slujit Liceul ca nimeni altul, tăcut şi retras din ochii lumii, cu aceeaşi ardoare şi modestie pe care o aducea de acasă, de la părinţii săi, învăţătorii din Dolhasca.

Şi, după ce s-a pensionat, mânat de dragostea sa pentru Şcoală, a ostenit fără popas şapte ani, cifră cu rezonanţă mitică, şi a izvodit Cartea – volum elegant cu peste şapte sute de pagini, un tratat academic exemplar, după toate rigorile, despre marea pasiune a inimii sale, mărturisită public abia acum – Liceul „Petru Rareş”.

Despre carte, cum făgăduiam la începutul acestor rânduri, pe larg şi curând.

Nevers, 17 decembrie 2019

Mihai-Emilian MANCAŞ