Pe la începutul lunii februarie, domnul profesor Tomşa m-a rugat să scriu un scurt material pentru numărul omagial al revistei Apostolul, care împlineşte în martie 20 de ani de existenţă. Deşi am semnat în primul număr al seriei noi, se fac acuşi paisprezece ani de când n-am mai trimis un articol dar nu am uitat cu câtă generozitate mi-au fost găzduite odinioară polemicile, laudele de sine şi frustrările … şi nu am avut inima să refuz… Şi de atunci mă tot gândesc, ce-aş putea să scriu acum, când despre învăţământul românesc am informaţii sporadice şi la fel de puţin încurajatoare ca atunci când am plecat din ţară? Când nu mai ştiu dacă, de pildă, există încă moda comentariilor învăţate pe de rost pentru examenele de capacitate sau bacalaureat, dacă manualele de română (cu excepţia celui editat de Humanitas) au rămas aceleaşi crestomaţii critice şi dacă literatura se abordează tot în maniera aia cronologică numai bună să taie cheful de lectură unor elevi oricum mai interesaţi de ecranul telefonului decât de copertele unei cărţi.
De aceea, mai bine vă spun ce-am învăţat ca profesor şi părinte în ţara mea de adopţie.
Nu vă ascund că mie mi s-a părut bine structurat şi gândit învăţământul canadian încă de la început, văzând materiile pe care le studia fiică-mea; cursurile de perfecţionare pe care le-am urmat apoi pentru obţinerea permisului de profesor nu au făcut decât să-mi întărească această primă impresie.
De fapt, fiind vorba de un sistem axat mai ales pe dezvoltarea de competenţe, memorizarea mecanică, adică toceala, este aproape exclusă; în schimb, copiii capătă de mici deprinderi de învăţare şi înţelegere pe care unii elevi ai mei, îmi pare rău s-o spun, nu le stăpâneau nici în clasa a XII-a. Şi aceasta pentru că şcoala nu este – sau n-ar trebui să fie – numai o sursă de informaţii, adică nu e doar un furnizor de cunoştinţe, ci şi de deprinderi.
Şcoala din Quebec pune accentul pe un tip de învăţământ, ca să zic aşa, cooperativ, în care elevul preia controlul asupra a ceea ce învaţă, iar profesorul doar construieşte procesul de învăţare. Majoritatea orelor de curs, de la primară la universitate (aşa cum am avut prilejul să constat urmărind evoluţia propriului meu copil) se bazează mult pe munca în echipă, pe dezvoltarea de proiecte, încurajând elevul să participe activ la întreg procesul educativ, de la asimilarea de noi cunoştinţe, la sedimentarea lor prin aplicaţii practice şi în fine la evaluare şi autoevaluare.
Desigur, nici această modalitate nu este perfectă, dar marele ei avantaj, într-o lume în care nu mai e nevoie să stochezi informaţia pentru că o accesezi cu uşurinţă, este tocmai că te învaţă cum să o cauţi. În loc de prea multe subiecte (şi sfinte indignări că s-au scos opere şi scriitori din programă) expediate oricum pe bandă rulantă – câteva texte bine alese analizate în profunzime. În loc de convingerea că o materie anume e cea mai importantă din lume – efortul de a cunoaşte motivaţiile şcolare ale elevului. În fine, în loc de dependenţa de manual – tratarea lui ca pe un simplu instrument didactic, alături de multe altele, adesea mai atractive şi mai eficiente.
Nu pot să închei înainte de a ura revistei mele de suflet, Apostolul, la cât mai mulţi ani şi de a felicita redacţia şi colaboratorii ei pentru cei 20 de ani de activitate plină de profesionalism!
Steluţa CĂLIN