1947- Un an nefast al istoriei
Memoria, despre evenimente trăite de oamenii unui loc şi timp anume, se estompează, cu trecerea timpului, poate chiar să dispară. Cred că fiecare, dintre locuitorii acelui loc şi acelor vremi, poartă în el un fragment de istorie, de memorie, dar prea puţin lasă în urmă faţă de ceea ce ia cu sine.
Plecând de la această judecată, m-am gândit să fac cunoscută „bucăţica” mea de istorie, o „felie” de viaţă, ca trăitoare într-un timp şi în locuri marcate de evenimente istorice majore.
Sigur, de atunci, vremurile s-au schimbat, peste oameni au venit alte urgii sau împliniri, dar astăzi, la 70 de ani de la acel an nefast 1947, cred că nu este lipsit de interes să ni-l amintim. Aşadar, vă propun o călătorie în timp.
Cu excepţia unui eveniment solemn, cu semnificaţii majore, benefice – semnarea „Tratatului de Pace” de la Paris – prin care s-a anulat „Diktatul de la Viena” şi s-a restabilit vechiul hotar vestic al ţării noastre spre Ungaria, toate celelalte evenimente ale anului 1947, ce n-au fost puţine, le trec într-o „listă neagră”.
Sub gloanţe şi obuze
Consemnând evenimente importante, istoricii vorbesc şi despre victime colaterale. Privind în urmă, pot afirma că, părinţii mei şi noi, cei patru copii ai lor, am fost combatanţi şi nu victime colaterale, pasive. Am fost soldaţi, fără voie, în tranşeele luptei pentru supravieţuire, pentru existenţă.
Tăvălugul războiului a trecut şi peste familia mea. O vreme, peste noi au şuierat gloanţe şi obuze, apoi am fost scoşi din casă şi trimişi în pribegie, ca toţi din localitate. Am pierdut aproape totul. Din primăvară până toamna târziu, am trăit pe paie, douăsprezece familii la un loc, din care am mai rămas puţini, din lipsa hranei şi ravagiilor tifosului.
Când am revenit din evacuare, a început criza economică, socială şi politică, din perioada 1945-1947, ce a fost, în primul rând, consecinţa războiului, agravată de imensa datorie pe care o plăteam ca despăgubiri de război, către Uniunea Sovietică, de alte evenimente, fenomene naturale şi măsuri, la care mă voi referi în continuare.
Ani de şcoală – ani luminoşi
În toamna anului 1945, înaintea deschiderii anului şcolar, am ajuns în Iaşi, în căruţă, cu tata, după patru zile şi trei nopţi de călătorie. Ziua mai ţineam eu hăţurile cailor ca tata să doarmă. A fost prima mea mare responsabilitate, nu împlinisem încă zece ani.
Fraţii mei au ajuns cu trenul în „bou vagon”. Nu era o insultă, aşa se călătorea pe atunci, în trenuri pentru animale. Nu se ştia când ajungeai la destinaţie. De pildă, de la Gura-Humorului la Iaşi, trenul făcea şi câte 7-10 zile.
Tata ne-a înscris pe toţi la şcoală. Pe mine în clasa a IV-a primară şi pe fraţii mei la licee şi în clase diferite.
Părinţii noştri au vândut nişte pământ şi ne-au cumpărat o căsuţă în Iaşi, unde ne-am continuat anii de şcoală, de studii, până când, la capătul lor, fiecare am avut o profesie, ce ne-a deschis calea spre satisfacţii profesionale şi spre o existenţă pe cont propriu.
Fac o scurtă paranteză, menţionând că, atât eu, cât şi cei trei fraţi ai mei, am fost legaţi, perioade mai scurte sau mai lungi, de învăţământ şi de cercetarea ştiinţifică.
Ultimul dintre noi, care şi-a încheiat cariera, ca profesor universitar emerit, a lăsat în urmă 51 de ani de activitate didactică neîntreruptă în învăţământul superior.
„Soarele s-a topit şi a curs pe pământ”
Revin la acele vremuri grele. Anul 1945 s-a sfârşit repede şi a venit anul 1946 când:
„Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ
A rămas cerul fierbinte şi gol.”
Sunt versuri din poezia „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş. Poate cea mai tulburătoare creaţie a poetului, ce exprimă nu doar drama unui singur copil, ci dureroasa şi mutilanta copilărie a unei întregi generaţii, din care şi eu am făcut parte.
Ca să fie salvaţi de foamete mulţi copii, din zonele atinse de secetă, au fost despărţiţi de părinţi şi încredinţaţi, temporar, unor familii din Ardeal. Şi colega mea de bancă a fost luată de o familie din Năsăud.
Îmi amintesc că, după orele de şcoală, luam căldarea şi mă aşezam la un rând lung. Când ajungeam la pompa de la poarta Cimitirului „Eternitatea”, îmi aşezam funduleţul pe mânerul pompei, pentru că nu aveam putere să-l apăs cu mâinile şi aşteptam ca, picătură cu picătură, să se umple căldarea. Noaptea, pe rând, se duceau fraţii mei. A fost doar una dintre consecinţele secetei, nu cea mai dramatică.
Morţii, duşi în roabă la cimitir
Răbdători şi cuminţi, neavând cui să ne plângem, am trecut în anul 1947, care a debutat sub semnul foametei şi a sărăciei, aşa cum era de prevăzut, după seceta din anul precedent.
Mărturiile unor supravieţuitori sunt cutremurătoare. Unii au mâncat scoarţe de copaci şi fiertură din buruieni.
Primul loc, pe „lista neagră” a anului 1947 îl ocupă, desigur, foametea, ce a afectat o bună parte a populaţiei, cea mai expusă fiind cea din Moldova, deci şi o parte din judeţul nostru, din zona de şes. Îi urmează, nu neapărat în ordine cronologică „Reforma monetară” sau „Stabilizarea” (cum mai era cunoscută), desfiinţarea partidelor politice, istorice, abdicarea Regelui (sau ce a fost atunci) şi proclamarea Republicii.
Ca urmare a distrugerilor de război, locuri de muncă erau puţine, la fel şi resursele financiare. Într-un cuvânt, cei mai mulţi erau săraci.
În Iaşi, în cartierul în care locuiam, morţii erau duşi în roabă la cimitir. În roabă a fost dusă şi o vecină de-a noastră, care murise de foame. Era aşezată între nişte cartoane, ce-i ţineau loc de sicriu. Crucea ce o însoţea era confecţionată din şipcile luate din gardul nostru comun.
Am văzut circulând „taxi-roaba” şi cu oameni vii, care nu se mai puteau deplasa singuri, duşi la spital, la tribunal, la notariat etc.
Tot într-un fel de roabă, vecinul de vis-a-vis transporta bombele. Aducea de pe dealurile din jurul Iaşilor proiectile şi mine neexplodate, rămase din timpul războiului, pe care le dezamorsa în curtea lui, spre spaima noastră, a vecinilor, apoi le vindea ca fier vechi.
Pe atunci, eram elevă a unui liceu din Iaşi, în cursul inferior (corespunzător gimnaziului de acum). Într-o zi, ni s-a spus în clasă să nu ne apropiem de cei pe care îi vedem căzuţi pe stradă, pe trotuar sau în şanţ. I-am văzut şi eu, dimineaţa mergând la şcoală. Nu erau oameni turmentaţi, printre ei erau şi copii. Nu aveau boli contagioase. Erau doar secătuiţi de foame, nu mai aveau putere să ajungă la şcoală sau la un loc de muncă.
Paradoxal, pe atunci, se trăia ca într-o societate ideală, utopică. Oamenii nu-şi strigau în public suferinţa, foamea, şi frigul din oase. Se făcea economie de energie umană. Nu erau hoţi, ce şi de la cine să fure. La ce le-ar fi folosit bijuteriile celor care le mai aveau. Nu erau beţivi, nu erau cerşetori, nu se făceau greve. Nu prea mai erau diferenţe între oameni, ţinând de nivelul de trai. Eram cam toţi o „apă şi-un pământ”. Doar „aglomeraţia” din Cimitirul „Eternitatea”, în apropierea căruia locuiam, dădea adevărata dimensiune a tragediei.
Prima ploaie, prima bucurie
La un moment dat, a venit şi prima ploaie peste pământul ars de secetă. Era spre seară şi, atunci, am ieşit toţi din case, făcându-ne semne cu mâinile. Unele vecine, de pe străduţa noastră, plângeau de bucurie.
Părinţii noştri munceau din greu să refacă ce am pierdut în război şi să ne susţină, iar noi încercam să le mai uşurăm povara. Am luat în folosinţă nişte teren. Astfel, programul nostru de studiu se prelungea mult în noapte.
Toamna, având coşurile pline cu pepeni şi legume, străbăteam străzile din cartier şi oamenii strigau, de la o casă la alta: „vin copiii bucovineanului” (aşa eram noi cunoscuţi). Era o bucurie generală, a noastră şi a celor care cumpărau de la noi.
Masa noastră n-a fost mereu îndestulată. Elevi fiind, era greu şi să ne preparăm hrana, dar nici n-am suferit crunt de foame. Eram studentă când încă mai duceam capra la păscut, pe margini de străzi sau în afara oraşului, pe Biţa, „dozatorul” nostru de lapte.
A fost frustrant pentru mine şi pentru fraţii mei că, pe toată durata studiilor, n-am avut drept de bursă, din cauza venitului din gospodărie. În principal, pe „spinarea” cailor era stabilit cel mai mare venit. Corespunzător venitului, era împovărător impozitul pus pe pământ şi pe tot ce mişca în gospodărie, la care se adăugau cotele (produsele şi animalele) ce trebuiau predate statului, ce îi secătuiau pe ţărani.
Măsuri diabolice
Se spune că, dacă asculţi doi oameni descriind acelaşi accident rutier, îţi pierzi încrederea în istorie. Şi mie mi s-a întâmplat să aflu despre evenimente istorice privite din unghiuri de vedere total diferite, unele chiar departe de realitate.
Eu am învăţat, de pildă că, prin „Reforma monetară” (Stabilizarea) s-a realizat o nouă repartizare, favorabilă păturii muncitoare şi intelectuale, a venitului naţional. În fapt, în dimineaţa zilei de 15 august 1947 toţi românii au devenit săraci. Din ce ştiu, fiecare cetăţean a primit o sumă fixă, modică, în schimbul banilor predaţi, indiferent câţi, nu de la bancă, ci de la poliţie. Cum era de aşteptat „Stabilizarea” a făcut multe victime. Unii şi-au pus capăt zilelor, alţii şi-au pierdut minţile.
Tot atunci, în afara bijuteriilor de familie, oamenii au fost obligaţi, sub ameninţarea unor pedepse grele, să declare şi să predea băncilor tot ce aveau: valute străine şi metale preţioase, în schimbul unor sume mici şi a unor adeverinţe fără valoare. Au fost măsuri diabolice, de nivelare şi sărăcire a populaţiei.
Pe „lista neagră” a evenimentelor anului 1947 am inclus şi dispariţia, de pe scena politică, a Partidului Naţional Liberal şi a Partidului Naţional Ţărănesc. După cum se ştie, liderii lor au umplut închisorile, unora acolo rămânându-le oasele.
Abdicarea Regelui şi proclamarea Republicii
Nefericitul an 1947 s-a încheiat cu alte două evenimente majore, ce au zguduit ordinea statală de până atunci: proclamarea Republicii Populare Române şi abdicarea Regelui Mihai.
Eu am învăţat că, prin actul de la 30 Decembrie 1947, a luat fiinţă un nou stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, o nouă conducere democratică, menită să asigure bunăstarea populaţiei.
Istoria scrisă astăzi interpretează diferit aceste evenimente. Acum avem libertatea să le judecăm cum vrem.
Din piese disparate, fraţii mei, pasionaţi de tehnică, au construit un aparat de radio, la care am ascultat mesajul Regelui la trecerea dintre ani.
Mesajul de Anul Nou, al Regelui Mihai, înaintea abdicării, plin de compasiune faţă de popor, de îndemn la „cumpătare şi solidaritate”, încărcat şi de premoniţii, a fost ultimul eveniment istoric al anului 1947, un an de tristă amintire.
Mărturisesc că nu sunt de profesie istoric, nici economist. Am fost şi mai sunt atentă la lecţiile pe care le-am primit şi încă le mai primesc de la istorie, de la oameni, de la viaţă.
Cred că n-aş putea încheia mai potrivit aceste însemnări decât citându-l (din memorie) pe cronicarul Ion Neculce: „Cine va crede, bine va fi, iar cine nu va crede, iarăşi bine va fi, fiştecare, cum îi va fi voia, aşa va face.”
Elena DIDOIU