Aşa mor inovaţiile necesare

În anul 1960, sub directoratul renumitului pedagog Virgiliu Radulian, devenit peste puţin timp prorector al Universităţii băcăuane şi mai apoi ministru adjunct, Liceul „Carol I” din Bicaz, datorită rezultatelor remarcabile, devenise unitate experimentală a ministerului educaţiei.

La plecarea sa către învăţământul superior, în vara anului 1963, Virgiliu Radulian a lăsat în desfăşurare un experiment foarte îndrăzneţ, unic în România acelor ani, şi anume, introducerea treptată a profesorilor, pe discipline, la cursul primar, astfel ca în clasa a patra toate materiile să aibă profesori titulari şi trecerea către gimnaziu să se facă fără conflicte de adaptare.

Liceul beneficia de colaborarea unor învăţători de înaltă ţinută (Ortansa Chiriac, Ioana Alexandru, Elvira Hanganu şi Constantin Fânaru), care preluau clasele întâi şi le pregăteau pentru noul sistem de lucru.

Una dintre problemele delicate era gradul de pregătire(sau lipsa de pregătire) a profesorilor pentru activitatea cu copiii de 6 – 10 ani. Şansa noastră, la Bicaz, consta în faptul că unii dintre profesorii excelenţi ai liceului, câţiva dintre ei viitori dascăli universitari, erau absolvenţi ai şcolii normale, instituţie care pregătea învăţătorii, iar alţii lucrau de câţiva ani, cu bune rezultate, la clasele gimnaziale, unde elevii aveau vârste apropiate de cei din ciclul primar.

În trimestrul al doilea din clasa întâi, alături de învăţătorul titular se includeau treptat profesorii de educaţie fizică, desen şi muzică. Apoi, având în vedere dificultatea obiectelor din programă (curriculă, mă rog …), începând cu clasa a doua, învăţătorul rămânea de drept dirigintele clasei, fiind introduşi, unul după altul, profesori pentru toate disciplinele.

Rezultatele erau spectaculoase. Dincolo de statisticile de rigoare, elocvente prin ele însele (dacă vor mai fi existând undeva …) am constatat superioritatea noului model prin evoluţia şcolară a copilului meu, supus experimentului. Începând cu clasa a treia primară, a câştigat, ani la rând, premiul întâi pe ţară la limba şi literatura română, iar în clasa a şasea, premiul al doilea, pe ţară, la canto.

Experimentul impunea însă cheltuieli bugetare sporite, fiindcă, dincolo de salariului unui singur învăţător, apărea şi plata superioară a orelor atribuite profesorilor. În plus, era nevoie de condiţii de lucru noi, deosebite de cele tradiţionale, şi de materiale cu totul diferite faţă de ce se cerea atunci la clasele primare.

Până în anul 1968, când am părăsit şi eu conducerea liceului (şi şcoala), experimentul îşi dovedise fără dubii valoarea şi mă aşteptam să fie introdus într-un lot de unităţi bine utilate şi excelent încadrate, la nivelul întregii ţări, pentru pregătirea generalizării în învăţământul primar.

În locul acestui pas, ministerul, dirijat (culmea!) de un academician adevărat, celebru(?!), matematician de profesie, şi conducerea nou înfiinţatului judeţ Neamţ, ambele adepte ferme ale şcolii tradiţionale, cea cu „clasă, tablă şi cretă”, au pus cruce peste munca noastră de un deceniu, susţinând că noul sistem nu poate fi susţinut financiar din cauza creşterii substanţiale a cheltuielilor, salariale şi de alt ordin (veche şi eternă poveste).

Şi aşa a rămas …

Sit tibi terra levis!

Mihai-Emilian MANCAŞ