Aşa o numeau cei din Dobreni atunci, prin anii 40 ai veacului trecut, şi aşa i-a rămas, în poveste, numele, după atâta amar de vreme. Nu am auzit vreodată să-i pronunţe cineva numele de familie.
În adolescenţă, visase să devină medic. Numai că tatăl său avea de ţinut prin şcoli cinci copii, iar taxele la universităţile de medicină erau insurmontabile pentru el. Prin urmare, a înscris-o, mai întâi la gimnaziul doamnei Eugenia Popovici (Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş” de azi), apoi la Şcoala Normală de Fete din Piatra Neamţ, unde a fost mereu premiantă, bursieră, dar şi un exemplar tipic de elev – problemă.
Împotriva regulamentelor şcolare ale vremii şi opunându-se cu diplomaţie poruncilor venite de la părinţii severi, practica scrima cu spada, trăgea (cu destulă dezinvoltură), şi cu revolverul nagant, şi cu arma de vânătoare a tatălui său, făcea parte dintr-o formaţie de teatru înfiinţată la „Petru Rareş” şi, în timp de iarnă, lunea, dis de dimineaţă, când se grăbea către şcoală peste dealul Balaur, traversând codrul de stejari prin nămeţi, se înfăţişa în clasă îmbrăcată „revoltător”, cu pantaloni, ceea ce era cu desăvârşire interzis şi ridica primejdios tensiunea cardiacă în cancelarie.
Doamna Eufrosina Săvescu, directorul Şcolii Normale de Fete, o salva mereu, cu tact, de la sancţiunile discutate vehement şi stăruitor în soborul profesoarelor indignate.
Îndată după absolvire, deşi, conform legilor de atunci, era încă minoră, din dorinţa de independenţă şi mai cu seamă dintr-o mare dragoste, s-a căsătorit (cu dispensă), naşă fiindu-i aceeaşi profesoară Săvescu, a luat nume nou de familie şi a devenit învăţătoare la şcoala din satul natal.
Poliglotă, cu lecturi bogate şi profunde, mult mai cultivată decât ceea ce impuneau standardele profesiei sale, preocupată mereu de tot ce era nou de clădit pe solida sa cultură clasică, Doamna Mărioara nu a mai râvnit altceva, de-a lungul unei vieţi scurte şi nemiloase, decât să profeseze în oraşul Cluj, unde se găseau medicii de care avea mereu nevoie. Şi nu a fost să fie aşa …
În toamna anului 1940, tocmai când mă aflam boboc într-a întâi primară, domnul Ion Bordeianu, căruia îi hărăziseră sorţii să ia în primire clasa noastră, a fost chemat la oaste şi, în locul său, ni s-a înfăţişat, într-o dimineaţă de toamnă, Doamna Mărioara.
Era încă tânără, frumoasă şi zveltă. Originea amestecată, datorată bunicii sale, cu rădăcini în Orient, îi sculptase o figură uşor exotică, marcată de pomeţii bine conturaţi şi de ochii negri-cărbune, puţin oblici. Vocea îi vibra pe o gamă surprinzător de largă. Aveam să aflu mai târziu că, în anii de şcoală, făcuse şi canto, ceea ce explica modulaţiile speciale din glasul său. În anul 1921, la teatrul Roxi din centrul oraşului Piatra-Neamţ, „trupa” liceenilor a prezentat un vodevil de Vasile Alecsandri, eleva normalistă interpretând rolul principal.
………………………………………………………………………………………………..
Câţiva ani după ce plecasem din sat, am descoperit că adolescenta de odinioară îi inspirase scriitorului Dumitru Almaş, văr cu învăţătoarea mea, chipul unui personaj principal din romanul autobiografic „Acolo, în Filioara”.
Într-o dimineaţă luminoasă de primăvară, Doamna Mărioara ne-a invitat afară din sala de clasă, în curtea invadată de soare, ne-a oprit lângă treptele de beton ale intrării în coridorul larg al clădirii noi, moderne, şi ne-a întrebat cum am putea măsura distanţa de la trepte până la gardul ce împrejmuia curtea.
Îndată, un isteţ, Vasilică Ungureanu, a opinat că doar cu pasul am putea realiza măsurătoarea.
– Bine! a apreciat Doamna. Du-te până la gard şi numără paşii!
Lui Vasilică i-au ieşit optzeci şi şase. Pus să repete drumul, lunganul clasei, Mircea Mihalache, a scos doar şaptezeci şi opt. Iar când a venit rândul Valentinei Cozma, bondoaca, cifrele au devenit de-a dreptul impresionante. Ori avea paşii mici, ori greşise la numărătoare, fiindcă Valentinei i se adunaseră peste o sută şi cincizeci?!
– Ce fac eu acum? Cum mă descurc?! s-a lamentat, nedumerită, Doamna Mărioara. Dacă mă întreabă careva ce distanţă este între şcoală şi gard, să răspund că sunt atâţia paşi de-ai lui Vasilică, atâţia de-ai lui Mircea şi atâţia de-ai Valentinei?! Trei măsuri diferite?! Se poate una ca asta?
– Nuuuu! am decis noi într-un singur glas. Trebuie o singură măsură.
În rezervă până atunci, prins în jocul învăţătoarei şi oarecum amuzat, fiindcă ştiam că distanţele se măsoară în metri, am voit să lămuresc chestiunea; dar, complice, Doamna mi-a oprit cu un gest debitul verbal şi ne-a dat o sarcină individuală: să aflăm până a doua zi care este dreapta, unica măsură. Iar în ziua următoare, ne-a povestit despre metrul etalon de la Sevres, acceptat de multe ţări, şi chiar ne-a arătat o fotografie cu acel obiect atât de valoros. Abia după aceste lămuriri, ne-a înfăţişat un metru confecţionat din lemn lustruit, la capete cu plăcuţe metalice limitative … Aşa am început a învăţa despre sistemul metric în primăvara aceea depărtată.
Doamna Mărioara era, ştiu bine acum, adepta şcolii socratice, îmbinând activitatea din clasă cu numeroase reprize peripatetice, în care descopeream de-a minunea ce era de aflat despre lumea în care ne învârtisem, nişte ignoranţi autentici, până atunci.
La clasa noastră nu suna niciodată clopoţelul de pauză. Ne-o dădea Doamna, când chibzuia că suntem obosiţi; o lungea până ce eram sătui de zbeng şi, după ce reintram în sala de clasă, relua subiectul anterior, dacă era nevoie.
Nu am apucat vreodată să-i mulţumesc Doamnei şi să-i spun că a contribuit decisiv la ceea ce aveam să devin, fiindcă Dumnezeu nu a lăsat-o să îmbătrânească, chemând-o în lumea umbrelor când eu eram abia adolescent …
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
La facultate, învăţând după modelul scolastic structura lecţiei, tipică prin anii 50 ai veacului trecut, am înţeles deplin cum procedau într-o oră (de fapt în 50 de minute), câţiva dintre dascălii mei din liceu: 1. moment organizatoric, 2. verificare, 3. predare, 4. Fixarea cunoştinţelor. Cum zicea Creangă? „Cumplit meşteşug …”
După prima lecţie de probă din practica studenţească, m-am certat aprins cu asistenta de „metodică”, prea frumoasa domnişoară Theodorescu, fiindcă, în loc să aplic structura arhaică, faţă cu nişte liceeni deştepţi şi zurbagii, complet necunoscuţi mie, peste măsură de gălăgioşi la începutul orei şi aflaţi în exerciţiul de aruncare a multor avioane de hârtie, am dat naibii planul de lecţie, preferând să discut cu ei, foarte interesaţi dintr-odată, ora întreagă, despre chipul în care se pilotează un planor adevărat, spre deosebire de un avion de hârtie (?!), într-o linişte exemplară din partea elevilor.
Profesorul de „metodică”, pus imediat în temă de frumoasa domnişoară, care i-a povestit, de faţă cu vinovatul, cum părăduisem bunătate de 50 de minute, nu m-a trântit la examen, fiind eu tare la teorie; dar nu a uitat aventura cu planorul şi, explicit, mi-a scăzut nota cu două puncte, observând că am o fantezie bogată, dar cam dezordonată. Asta e …
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Într-un interviu dat anţărţ unui gazetar nemţean şi publicat în ziarul „Ceahlăul”, eruditul profesor universitar, doctor, Mircea A. Diaconu spunea:
„… Am avut şansa să fac româna cu profesorul Mancaş.
Orice temă trebuia să fie precedată de un plan; o idee trebuia să structureze întregul text care urma să fie elaborat; concluziile erau decisive în abordare. Comunicarea trebuia să fie o demonstraţie.
La prima teză din clasa a zecea, când mi-a spus că am un stil al meu, îţi dai seama ce aripi mi-a dat! Acum câţiva ani, am revăzut acel text. Aş fi fost mult mai sever, poate chiar drastic. Nu ştiu cum arătau celelalte teze, dar eu nu spuneam mai nimic din ce era scris în manuale. Spuneam ce gândesc, într-o construcţie rotundă, dar într-un stil, totuşi, cam lăbărţat.
Înţeleg abia acum ce profesor extraordinar a fost …”
Dragul meu ucenic de demult, nu am nici o vină pentru ce ai spus elogios despre mine, exagerând desigur. Totul se datorează Doamnei Mărioara, cea din îndepărtaţii ani 40 ai veacului trecut, o intelectuală autentică, o învăţătoare cu adevărat extraordinară, chiar şi fără de brevete şi de titluri, fiindcă aşa o zidise Dumnezeu, Învăţătoarea mea …
Mihai-Emilian MANCAŞ