În faţă aveam pe o pagină, alăturate două fotografii, din care mă priveau doi bărbaţi maturi. Cine erau aceşti bărbaţi? Până nu demult nu ştiam nimic despre ei. Cei care i-au cunoscut, i-au alăturat pe aceeaşi pagină, viaţa reală i-a alăturat într-un efort creativ: un antreprenor şi un artist. Cei din poză sunt doi „pietrari” italieni, asociaţi pe pământ străin, care au trudit şi au cioplit piatra, un material nobil şi peren, pentru a înălţa edificii care să înfrunte secolele. Carol Zani, antreprenorul, era maistru constructor, poza ni-l înfăţişează ca pe un om hotărât, cu o privire pătrunzătoare, chipul lui răspândeşte dârzenie, rezistenţă, putere şi încredere. Pe faţa lui se citeşte toată forţa omului de acţiune. Omul acesta era născut să fie conducător.
Vincenzo Puschiasis era sculptor. Figura lui este cea a unui aristocrat, însoţit de o pipă din care sorbea cu sete, în căutarea formelor ideale, ochii sunt ai unui visător ce privea dincolo de contururile lumii reale. Avea un chip frumos şi melancolic, din care radia sobrietate şi sensibilitate. Dar ce impresionează din această poză este mâna în care-şi ţine pipa, pare disproporţionată faţă de restul corpului, mână de cioplitor, ca un ciocan. Bătrânul italian, bunicul meu, zidar şi pietrar, Iacob Pezamosca spunea că scula este prelungirea mâinii pietrarului şi că adevăratul pietrar are „ochiul în palmă”. Din aceste mâini bătătorite şi crăpate s-au născut acele construcţii fără egal. Privesc spre mâinile mele pe care le găsesc mici, care obosesc repede, şi sunt uluit de imaginile uriaşelor faţade de piatră îmblânzite de efortul imens al acelor oameni. Cum va fi fost viaţa lor? Ştiu foarte puţine lucruri despre ei. Vor fi fost siliţi de sărăcie să părăsească însorita Italie pentru a se stabili pe pământ străin? Vor fi fost chinuiţi de ceasurile de îndoială, de căutări şi nesiguranţă? Cum ajungeau la liniştea interioară care să le arate mereu drumul cel bun? Pentru opera lor trebuia timp şi perseverenţă. „N-ai voie să te grăbeşti”, le spunea Rodin prietenilor din jurul lui. Pentru arta lor au vegheat, au trudit şi au suferit.
Înainte de a fi tehnică, arhitectura este o filosofie, iar sculptura este arta care dă mai mult decât verbul şi imaginea. Arta lor s-a clădit pe experienţa ţării din care veneau, urmaşă a singurului imperiu care a dăinuit peste o mie de ani. Visul lor era ca peste tot pe unde primeau comenzi să lase edificii mari, trainice şi frumoase, care să înfrunte veşnicia. Porneau mereu să construiască de parcă ar fi fost nişte ucenici, nişte smeriţi debutanţi, absorbiţi în întregime de meseria lor, uitând de lipsurile zilnice de spaima morţii premature pe care o putea aduce pulberea de piatră, care se depunea pe mâini, pe faţă, şi în plămâni. Au zidit mereu cu dorul de patria lor în suflet şi cu recunoştinţă şi devotament pentru patria care i-a adoptat. Au lucrat neîntrerupt, lăsând, peste tot unde au fost chemaţi, semnele măiestriei lor. Opera lor n-a putut fi contestată, chiar dacă ei au fost umiliţi şi sărăciţi de o stăpânire străină spiritualităţii româneşti. Opera lor nu avea nevoie de recunoaşterea acestor oameni inculţi şi brutali, opera lor s-a impus ca o realitate ce trebuia luată în seamă. Nimic din ce au făcut ei nu se repetă, sunt edificii unicat, dar sunt unite de aceeaşi caracteristică: frumuseţea. În tot ce au construit, au ocolit meşteşugul confortabil, lesniciosul, ieftinul şi au construit trainic şi estetic. Nimic nu este întâmplător, şovăielnic sau imprecis în lucrările lor. Nicio linie, nicio intersecţie, niciun detaliu nu sunt lăsate la voia întâmplării. Oamenii aceştia au fost nopţi întregi ocoliţi de somn, scăpaţi de griji, cum săpau ei cu dalta în piatra dură. Operele lor sunt frumoase pentru că sunt desăvârşite. Ele domină autoritar spaţiul din jurul lor. Aceste obiecte de artă creează un cerc de singurătate în jurul lor, nu au nevoie să pretindă sau să spere la nimic din afară pentru a fi percepute. Probabil vorbeau puţin cei doi italieni. În locul lor, însă, ne vorbesc pietrele îmblânzite de dalta lor şi înnobilate de măiestria lor artistică. Sunt convins că munca acestor oameni nu cunoştea întrerupere, nu şi-au permis niciodată concedii sau voiaje. Nimic nu lipseşte clădirilor executate de ei. Stai în faţa lor ca în faţa unui lucru închegat, care nu mai îngăduie nicio întregire. Realizările lor pe meleagurile noastre au dus la despărţirea durabilului de vremelnic. În ce-l priveşte pe sculptorul Puschiasis, nu ştiu dacă munca necontenită care îi străbătea meşteşugul, i-a permis să-şi admire el însuşi realizările. Lucra cum lucrează natura, fără să obosească. Acesta a fost destinul acestui artist.
Sunt convins că n-a acceptat compromisuri, n-a acceptat modificări ale proiectelor care să fie potrivnice convingerilor sale. Într-o fotografie ne apare casa închiriată de artist să-i fie atelier: o casă sărăcăcioasă, acoperită cu carton asfaltat, cu o prispă la nivelul terenului, pe care stăteau rânduite mai multe ciocane de diverse mărimi, aşteptându-şi rândul să fie puse la treabă de mâinile sculptorului. Interiorul trebuie să fi fost ca al unei chilii, pustiu şi sărac, plin de praf, de scule şi de modele. În altă fotografie ne apare cariera din care se scoteau blocurile de piatră, sub supravegherea sculptorului. Un loc neospitalier, care nu oferea vizitatorului nicio destindere. Un loc destinat muncii grele, care te sileşte să-l priveşti de parcă ai fi fost nevoit să munceşti tu însuţi şi să recunoşti cât de neputincios şi nedeprins eşti cu acest efort. Măreţia construcţiilor pe care le-au înălţat i-a depăşit pe autorii lor. Operele lor nu mai ţin de niciun timp, de niciun nume, au devenit de sine stătătoare. Le dorim să nu se spulbere lovite de împrejurări vitrege şi să dăinuie veşnic. Sperăm ca de acum numele acestor aristocraţi ai pietrei să nu mai fie trecute sub tăcere şi să însoţească în veşnicie operele lor. (N. R. – Sursa: Ziarul Atitudinea de Neamţ din 05.01.2024)
Dr. ing. Mihai NICULIŢĂ PEZAMOSCA
Fişe de dicţionar
Carol Zani (n. 6 noiembrie 1878, la Bazzana, Italia – d. 17. 12. 1950, Piatra-Neamţ) a făcut parte din valul emigranţilor italieni de la cumpăna secolelor XIX-XX. A venit în România (1900), a obţinut „diploma de încetăţenire” (1925) şi a fost antreprenor de construcţii la Piatra-Neamţ. Aproape toate clădirile reprezentative pentru Piatra-Neamţ au fost construite cu piatră cioplită de Puschiasis şi zidită de angajaţii lui Carol Zani. Antrepriza „Carol Zani” a realizat: Palatul Administrativ, Gara (nouă), Biserica „Precista”, Banca Naţională, Şcoala Nr. 1 (azi, Muzeul de Artă), Poşta, Teatrul, Liceul de Fete, Şcolile Normale, Spitalul, Şcoala Primară din Tarcău, multe case particulare şi bisericile din: Grinţieş, Dreptu, Hangu ş. a.
Lucrările sale se regăsesc din valea Tarcăului şi până în dealurile Vasluiului: poduri, apeducte, viaducte, ziduri de consolidare, fântâni, biserici, monumente funerare diverse. În lucrările sale a îmbinat stiluri arhitectonice bine diferenţiate, care au marcat îndeosebi epocile regilor Ferdinand şi Carol al II-lea.
Vincenzo Puschiasis (n. 3 decembrie 1874, Rigolato, Friuli-Veneţia Giulia, Italia – d. 27 august 1941, Piatra-Neamţ) a fost un sculptor în piatră italian, stabilit în România. Venit în Piatra-Neamţ (1899), a deschis o carieră de piatră la Băcioaia, lângă Văleni (Peste Vale) şi, cunoscându-l pe maistrul zidar Carol Zane, va face parte dintr-o echipă de muncitori care, după Primul Război Mondial, va alcătui prima antrepriză de construcţii. În 1905, s-a căsătorit cu Tereza Barassi din Piatra-Neamţ, o italiancă venită şi ea în România împreună cu părinţii, la sfârşitul secolului al XIX-lea. La nuntă au participat nu numai italienii din oraş, dar şi cei din Bicaz şi de pe valea Tarcăului. Au avut doi copii: Anna Puschiasis (n. 1908) şi Carol Puschiasis (n. 1912). Opera artistică: Complexul funerar din Cimitirul „Eternitatea” Piatra-Neamţ, realizat în colaborare cu Gh. Iconaru, zidul de piatră pe care sculptorul Mihai Onofrei a executat altorelieful lui Calistrat Hogaş şi basoreliefurile lui Ion Negre şi Mihai Stamatin, cei trei mari directori ai Liceului „Petru Rareş”, mormântul pictorului Aurel Băeşu, în cimitirul Valea Viei, mormântul lui G. D. Lalu, piatra funerară şi mormântul lui Gheorghe Ruset Roznovanu, din Roznov ş. a. (M. Z.)