Uităm
Uităm. Mai cu seamă în ultimele decenii, uitarea a devenit obişnuinţă.
Din când în când, ne aducem aminte. Din când în când, Istoria trece pe primul plan, pentru o zi, trei zile sau, la anii cu tentă jubiliară, mai multe luni de freamăt. Nu doar în şcoli, unde istoria este, ca obiect de studiu, la ea acasă, ci pretutindeni pe plaiul numit cu ironică nostalgie „mioritic”.
A uita este un verb de mare folos pentru cei care cred totdeauna că istoria începe cu ei. Şi îl folosesc la maximum, cu nonşalanţă, fiindcă, din păcate, nimeni nu le dă cu varga peste degete.
Să trecem la subiect.
Datorită unei vizite a Regelui Carol I în Moldova, în al nouălea deceniu al secolului XIX, orăşenii din Fălticeni şi Piatra-Neamţ şi-au văzut împlinit un vis, anume de a avea localuri corespunzătoare, noi, moderne, pentru şcolile secundare reprezentative.
Din ordin regal, pe platoul voievodal din Piatra-Neamţ, unde odinioară se înălţau curţile domneşti ale lui Ştefan şi ale lui Rareş, în scurt timp s-a construit actualul edificiu din centrul municipiului, Gimnaziul „Petru Rareş” pe atunci, păstrându-se şi consolidându-se subsolurile medievale descoperite cu acea ocazie.
Constructorii au avut grijă ca anul inaugurării să nu fie uitat, şi pentru asta, pe frontoanele a două ferestre de pe coridorul principal, la parter, au notat cu cifre romane, negre, MDCCCXCII (1892).
Inofensivele semne destinate neuitării au fost acoperite cu var în două rânduri, mai întâi, prin anii ʼ50 ai veacului trecut, readuse la lumină în 1969, la centenarul Liceului, şi văruite din nou, nu ştiu când.
Acum, înlăturându-se batjocura spoirii cu var, anul MDCCCXCII, scris cu cifre extrem de rezistente, inclusiv la prostia omenească, a reapărut, spre a marca un eveniment crucial în istoria Liceului; şi nădăjduiesc să rămână la vedere pentru totdeauna.
În 1919, când Liceul „Petru Rareş” împlinea 50 de ani de luminoasă existenţă, pe terasa voievodală, terasă care se întindea cu măreţie şi nespusă frumuseţe pe un spaţiu betonat acum de edili convinşi că istoria locului începe cu ei, s-a plantat un stejar, avându-se în vedere ceea ce simbolizează stejarul, dar şi vârsta matusalemică la care poate ajunge.
În anul 1969, la centenar, am repetat actul simbolic, plantând de data asta un mesteacăn în apropierea stejarului.
Când au distrus cât de mult au putut din terasa domnească, au dispărut, şi stejarul, care se apropia de o sută de ani, şi mesteacănul semicentenar. Presupun că mintea vreunui edil a gândit lejer: „Lasă băăă, nu-s decât doi copaci, ce naiba! E plină pădurea de stejari şi de mesteceni.” Alt act de primitivism antiistoric.
La centenar, în 1969, prin iniţiativa multor foşti elevi ai Liceului, s-a adunat un bogat material cu valoare de document istoric: uniforme, numere matricole, manuale, caiete, fotografii numeroase etc. Li s-au adăugat excelente panouri foto şi vitrine speciale pentru expoziţii, pline cu obiectele donate de foştii elevi.
Cei dornici să vadă/revadă acele panouri cu fotografii şi acele materiale simbolice nu mai găsesc nimic. Toate au dispărut, ca şi zecile de panouri de promoţie, extrem de preţioase, adunate şi păstrate cu grijă, în bună stare, vreme de şapte decenii din veacului trecut.
După câte am aflat, chipurile imposibil de reconstituit ale bacalaureaţilor, aflate pe acele panouri de promoţie, fuseseră scoase din podul Liceului şi arse în careu, pentru „a combate incendiile”. Se ştie cine a fost „pompierul” care a dat ordinul, nomina odiosa.
Din nenorocire, nu era primul foc din istoria Liceului, cu bunuri irecuperabile. Tot în careu, în anii 50, pe furiş, hoţeşte, într-o noapte, au ars toate cărţile „epurate” de partidul comunist din cultura românească, valori de patrimoniu adunate cu grijă şi inteligenţă de-a lungul multor ani.
În timpul primului Război Mondial, din iniţiativa Reginei Maria, în clădirea Liceului „Petru Rareş” a funcţionat un spital militar, vizitat de Regină în mai multe rânduri.
Spre amintirea acelor vremuri de eroism şi de teribilă suferinţă omenească, profesorul de desen, valorosul pictor V. Niculescu, a înfrumuseţat careul interior al clădirii cu stema regală de război. Din dispoziţia Regelui Carol II, în anul 1939, acelei creaţii i s-au adăugat şi semnele simbolice „Straja ţării”.
Acoperite cu tencuială solidă, din ordinul conducerii comuniste a ţării, toate însemnele regale care nu au fost distruse atunci au stat mereu la întuneric, şi multe stau şi azi, după 30 de ani de la revoluţia din 1989.
Acum se restaurează stema regală şi sper să fie terminată lucrarea până la sărbătorirea celor 150 de ani ai Liceului.
Casa Regală, care ţine seama de istoria ţării, a decis să acorde Colegiului Naţional „Petru Rareş” cea mai înaltă decoraţie, în semn de omagiu.
În toată perioada dictaturii comuniste, când era total interzisă afişarea de semne cu caracter religios în şcoli, pe peretele dinspre apus al cabinetului directorului, se afla tabloul pictat de V. Niculescu, reprezentând turnul bisericii domneşti, ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare. La orice observaţie a vreunui gauleiter comunist, directorul putea spune că e vorba de istoria oraşului, nu de biserică.
Ei bine, pictura, salvată în anii dictaturii, după 1989 s-a evaporat conform principiului sacru al privatizării. Unde o fi acum, dacă o mai fi fiind?
Până în anul 1948, când printr-un decret s-a început sovietizarea şcolii româneşti, Liceul avea steag propriu şi fanfară, cu care elevii se prezentau în public la sărbătorile naţionale. Steagul purta culorile de azi ale clubului sportiv „Ceahlăul”, galben şi negru. Interzis ca simbol al Liceului, drapelul s-a păstrat, împrumutat şi apoi intrat în patrimoniul echipei de fotbal. Dar Liceul nu mai are drapel propriu.
Fanfara a continuat să existe până în anii ʼ50. Fie că instrumentele s-au uzat şi nu au mai putut fi folosite, fie din alte pricini, rămase obscure, alămurile s-au făcut de atunci nevăzute. Şi liceul nu mai are fanfară.
Să sperăm că viitorul va fi mai generos cu aducerile aminte, căci „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii” – scria cu litere de sânge Nicolae Bălcescu acum peste un veac şi jumătate.
Mihai-Emilian MANCAŞ