(urmare din numărul trecut)
Este, poate, una din tristeţile cele mai adânci să avem în trecutul nostru nedreptăţi ale căror drumuri spre adevăr au fost barate. Au făcut parte şi acestea din seismele istoriei prin care generaţia mea a trecut.
În momentul înscrierii la facultate, unii absolvenţi de liceu n-au fost primiţi, pe motive de origine socială „nesănătoasă”: fii de chiaburi, de foşti demnitari, chiar şi de foşti intelectuali, de ţărani şi meseriaşi care nu s-au înscris în cooperative agricole şi meşteşugăreşti.
După un an, cu statut de muncitori voluntari pe şantierele ţării şi în fabrici, li s-a permis să se înscrie la examenul de admitere.
A fost şi cazul colegei mele de grupă Petruţa Grigore Bejan, care mi-a făcut mai multe destăinuiri şi care scrie:
«Mama fusese trecută la chiaburi. Tata murise în 1944 în război, la numai 40 de ani. „Erau 5 copii şi aveau 4 ha de pământ”. Am vrut să dau examen de admitere la Facultatea de filologie din cadrul Universităţii bucureştene, dar am fost respinsă din acelaşi motiv». „A lucrat un an şi apoi a fost admisă la Iaşi”. În cazul facultăţii noastre, decanul, prof. Gavril Istrate a fost mai tolerant. În acest context, iată ce scrie prof. Iancu Wexler: «Am absolvit Liceul „Roman Vodă” şi am fost îndemnat de familie să mă înscriu la Medicină, la Iaşi, pentru care nu aveam nici o chemare. Deşi am obţinut note bune, nu am fost admis, pe motiv de dosar: tatăl meu refuzase să se înscrie în cooperativa meşteşugărească tocmai înfiinţată. „După mai multe cereri la Minister, i s-a aprobat”. Am solicitat atunci înscrierea la Facultatea de Filologie din Iaşi, având note mari obţinute la limba şi literatura română, disciplină obligatorie la toate facultăţile la vremea aceea. Am fost admis prin bunăvoinţa domnului decan Gavril Istrate, care s-a interesat de foştii dumisale colegi de facultate, profesorii mei la Roman», pg. 585.
Chiar şi în cadrul facultăţii noastre, totuşi, nu de puţine ori ne-a urmărit nedreptatea.
„Un moment impresionant care mi s-a întipărit în memorie a fost acela când Mimi (Dumitru) Strungariu, fire mai nonconformistă a fost sancţionat (în mijlocul anului universitar) fără nici o fărâmă de tresărire umană şi trimis în armată lovindu-se drastic în sentimentele noastre”, scrie Lili Blaga Cocean din Sangeorz Băi, jud. Bistriţa-Năsăud, pg.105.
După încheierea stagiului militar şi-a continuat şi încheiat studiile la Universitatea din Cluj.
O colegă din grupă cu mine, la examenul de lingvistică (prof. Jean Livescu) a fost admonestată şi amânată pe toamnă pentru că purta la gât o cruciuliţă.
Un alt coleg, care a avut o opinie nu tocmai „pe linie” despre broşura „Stalin şi problemele lingvisticii”, din care, aproape în fiecare bilet de examen era un subiect, a fost lăsat repetent de acelaşi profesor.
Altă întâmplare nefericită. Era în ajunul Anului Nou şi grupa de studenţi din care făceam parte avea, între orele 18-20, seminar la Marxism, o disciplină importantă pe vremea aceea.
Pe atunci, nu aveam vacanţă de sărbători. Eu locuiam departe de universitate şi aş fi ajuns acasă puţin înainte de trecerea dintre ani. Am presupus că vor fi prezenţi colegele şi colegii care locuiau în cămine.
Când asistentul a intrat în sala de seminar, a dat peste un singur student cel care era responsabil cu evidenţa noastră.
Fiecare a luat decizia pe cont propriu, aşa au fost declaraţiile individuale.
Oricum, nicio altă informaţie n-a ajuns la securişti. Au urmat anchete, am fost acuzaţi de conspiraţie şi pedepsele n-au întârziat să apară. Celor care beneficiau de bursă le-a fost luată pe o perioadă. Pentru mulţi dintre ei era aproape singura posibilitate de susţinere materială.
Celor care nu aveau bursă, între care mă număram şi eu (din motive exterioare rezultatelor la învăţătură) ni s-a amânat sesiunea din iarnă în vară. Pe o căldură toridă, a trebuit să recapitulez materia la peste 10 discipline, la care am dat examen după examen şi colocvii de nu se mai sfârşeau; le-am promovat pe toate.
Eram în ultimul an de facultate şi licenţa, pe atunci Examenul de stat, n-a fost posibil s-o mai prindem. Am susţinut-o şi am promovat-o în sesiunea de iarnă.
Cum nedreptatea nu se bazează doar pe puterea ei, ci şi pe frica victimelor, câtă frică am putut să trăiesc la anchete, la ameninţările ce mi se adresau!
Au mai fost şi alte nedreptăţi ce s-au abătut asupra unor studenţi.
În urma unui oarecare comentariu despre o informaţie politică ascultată la radio, pe care l-a făcut într-un grup, colega Nica Neaga Inimosu, din Comăneşti, jud. Bacău, a avut mult de suferit. În plină sesiune de examene de la sfârşitul facultăţii a fost arestată. Iată, ce scrie:
„Arestul a durat 7-8 zile, zile de coşmar din care am crezut că n-am să mai scap niciodată. Pierdusem câteva examene, care erau deja amânate pe toamnă.”
Odată cu ea au mai fost arestate câteva colege, care erau în acel grup. Spre cinstea lor, n-au trădat-o, altfel şi-ar fi petrecut mulţi ani în închisoare.
O vreme şi ca profesor a avut de suferit, urmărind-o „cazierul” ce i-a fost întocmit şi în care era scris că este considerată „trădătoare de ţară şi duşman al poporului”, pg.368-370.
Răul cel mai mare s-a produs în primăvara anului 1957, când câţiva colegi de la filologie şi istorie, au organizat în Iaşi şi la Mănăstirea Putna, sărbătorirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare.
Din partea lor totul a pornit din suflet, cu elan tineresc, patriotic, cu iniţiativă şi cu oarecare curaj.
După o anchetă de aproape o jumătate de an, fiind şi în ultimul an de studii, au fost condamnaţi la mulţi ani şi grei de puşcărie, ultimii au fost eliberaţi în 1964, odată cu toţi deţinuţii politici.
Aşa cum au mărturisit în cartea promoţiei noastre, au trecut prin mai multe închisori, lagăre de muncă forţată, supuşi la umilinţe, foame şi mizerii inimaginabile, pg.443 şi 575.
I-am admirat pentru puterea lor de a recupera anii pierduţi, de a se afirma, mai târziu, ca personalităţi, în plan profesional, literar şi ştiinţific. Unul este academician.
Oricum, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost nemeritat, mult prea trist, prea absurd şi mult prea îndelung dureros.
Un om înţelept, care a suferit mult prin închisorile comunismului, îmi spunea că sunt două lucruri cu care trebuie să ne deprindem, dacă nu vrem să considerăm că viaţa poate fi insuportabilă; distrugerile timpului şi nedreptăţile oamenilor.
(continuare în numărul viitor)
Elena DIDOIU