● 70 de ani de la naşterea scriitorului
Născut în anul 1854, la Bucureşti, în casa unui ofiţer de carieră, Alexandru Macedonski îşi va urma drumul hărăzit de muzele destinului său literar, devenind poetul rondelurilor (acea specie literară pe care aproape că a reinventat-o). Personalitatea sa, însă, va include numeroase faţete, fiind, rând pe rând, poet, prozator, dramaturg, jurnalist, diletant politic şi nu numai.
După absolvirea liceului din Craiova – unde, vremelnic, l-a purtat cariera tatălui său – îl găsim la Viena, pregătindu-se pentru admiterea la o facultate, ale cărei cursuri nu le va finaliza niciodată. Aici, numeroasele escapade sentimentale îl vor conduce către o viaţă boemă, continuată în Austria, Elveţia şi Italia, potrivită şi cu vârsta zămislirii de versuri. Aşadar, adolescenţa îi prieşte de minune, astfel că, la numai 18 ani, publică prima sa carte, Prima verba. Îi urmează alte şi alte volume: Poesii (1882), Excelsior (1895-1897), Flori sacre (1912); postum, în 1927, va apărea volumul Poema rondelurilor, incluzând faimoasele cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile rozelor de azi şi de ieri, Rondelurile Senei, Rondelurile de porţelan.
După publicarea primului volum, se avântă în politică şi în jurnalism, începând publicarea unor scurte proze, care, însă, nu sunt apreciate, iar autorul se vede nevoit să călătorească în străinătate. Vizitează Tirol, Innsbruk, Gleihenburg, apoi ia drumul Italiei, spre Veneţia şi Florenţa, ajungând până la Roma. Întors în ţară, scoate publicaţii precum: „Oltul”, „Vestea”, „Trăsnetul”, „Dunărea” ori „Plevna”, care nu apar decât în ediţii efemere, care trec aproape neobservate. În paginile acestor publicaţii vor apărea unele poezii, dar şi paginile de proză, inclusiv un fragment din romanul Thalassa. În anul 1880, scoate foaia umoristică „Tarara”, iar în data de 20 ianuarie a aceluiaşi an, întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa – revista „Literatorul”. De orientare antijunimistă, revista va supravieţui până în 1919, sub diverse titluri şi variante. Destinul său jurnalistic va fi pecetluit de această revistă, care „l-a însoţit” pe parcursul întregii sale vieţi. De menţionat, de asemenea, că tuturor acestor publicaţii li se adaugă: „Liga ortodoxă”, „Viaţa nouă”, „Revista modernă”, „Forţa morală” şi altele, care au avut o existenţă efemeră, presărată cu poticneli şi reveniri sporadice.
Scrierile dramatice Iadeş şi Unchiaşul Sărăcie vor fi reprezentate pe scenă în 1880, având distribuţii strălucite: Aristitza Romanescu, Constantin Nottara, A. Demetriad. Scrierilor dramatice li se adaugă şi versiunea românească a tragediei lui Shakespeare, Romeo şi Julieta, publicată un an mai târziu în paginile „Literatorului”.
Personalitate contradictorie, cu apetenţă pentru dispute şi chiar conflicte, Macedonski va intra în polemică cu Vasile Alecsandri, pe care îl va ataca în legătură cu obţinerea marelui premiu al Academiei Române. Chiar slujind intereselor antijunimiste, după un schimb protocolar de scrisori cu Titu Maiorescu, va participa la câteva şedinţe ale societăţii Junimea, unde va citi poezia Noaptea de noiembrie, iar volumul Poesii îl va dedica marelui critic. În 1883, scrie epigrama împotriva lui Eminescu, punct culminant al unor polemici mai vechi, cu atacuri destul de dure de ambele părţi. Intră în polemică şi cu I. L. Caragiale, iar, spre sfârşitul vieţii (în luna mai 1918), scrie un pamflet literar împotriva lui E. Lovinescu, O. Tăslăoanu, Ovid Densuşianu şi, în general, împotriva detractorilor săi.
Manifestul simbolist Poezia viitorului, publicat în „Literatorul” nr. 12, din 15 mai 1893, îl va transforma, în scurt timp, în cel dintâi şi cel mai mare teoretician al simbolismului de la noi. Nicolae Manolescu observa că Macedonski a visat să schimbe poezia prin înnoire. „Autorul Ocnelor şi teoreticianul «poeziei sociale» este romantic, un temperament retoric, înclinat să vadă în poezie doar mijlocul de a se destăinui, de a lua o atitudine, de a îndrepta”; însă, întreaga creaţie poetică macedonskiană stă sub semnul clasicismului şi al romantismului. Aducem drept fundament al afirmaţiei de mai sus următoarele versuri dintr-o poezie postumă: „M-am dus departe-n lumea cugetării, / Dezgrăniţat-am lumile simţirii / Şi desluşit-am fundurile zării… / Lăsat-am omul pradă omenirii. // Ghicit-am vieţi oriunde e lumină, / Lumină unde cugetul n-atinge, / Dar ce folos? Tot omul mă învinge, / Şi tot ca el, e inima lui plină. // Cărări în van croitu-mi-am prin stele, / Zadarnic zborul în sus mi se tot duce, / Nu le pricep, nu mă pricep nici ele.”
* * *
„Fără îndoială că Macedonski este un poet inegal. Luat în toată dimensiunea, el nu suportă comparaţia cu Eminescu – poet profund şi, mai ales, poet naţional. Dar pesimismului eminescian, nimeni ca el nu i-a adus o replică mai trăită în încredere în absolut. Câte strofe din opera lui Macedonski rezistă sunt ale unui poet mare, tot aşa de mare ca şi Eminescu în punctul cel mai înalt atins. […] Poezia modernă s-a pierdut în mărunţişuri şi Macedonski e un poet de aripi mari, de patos, de amplitudine.” (G. Călinescu)
Lungul interval al unei cariere neobişnuit de fecunde l-a ajutat să înalţe, poate, unul dintre cele mai cel mai însemnate monumente poetice ale literaturii noastre. Alături de Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi George Coşbuc, Alexandru Macedonski este unul dintre clasicii noştri care, pornind de la experienţele fundamentale de trăire ale sufletului omenesc, au atins, în cântecul lor, armonia şi plenitudinea fiinţială.
Târzie recunoaştere, aproape ca o ironie a sorţii, anul 2006 îi va aduce post-mortem râvnitul statut de membru al Academiei Române.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI