(urmare din numărul 271)
Sunt mulţi cei care se pot coborî la mintea copilului. Puţini sunt însă cei care pot urca până la înălţimea sufletului lor. (Rene Descartes)
În ce măsură dascălii din generaţia 1957 au reuşit să se apropie de sufletul elevilor şi să le inoculeze interesul pentru învăţătură, rămâne să constatăm din experienţa lor la catedră şi nu numai.
O succintă prezentare din punct de vedere profesional şi extraprofesional a promoţiei `57 a realizat-o prof. Rodica Radu Răşcanu la revederea noastră din 2007, din care am extras datele ce urmează:
● Din 92 de studenţi înscrişi în 1956-1957, au absolvit 90. La data semicentenarului eram în viaţă 58.
● 60 au funcţionat în învăţământul general şi liceal, ca profesori, mulţi şi ca directori.
● 5 au activat în învăţământul superior ca asistenţi, lectori, conferenţiari.
● Alţii au fost inspectori de specialitate; 2 au fost inspectori generali.
● O altă categorie a coordonat munca de secretariat din instituţii de învăţământ superior.
● 2 au fost directori ai Teatrului Naţional din Iaşi.
● O parte a lucrat în domeniul presei, au publicat sau au editat reviste şi ziare.
● Unii au fost fondatori şi directori de muzee sau muzeografi.
● Câţiva au fost directori sau redactori ai Radioului Iaşi.
● O colegă a fost preşedinte de comitet judeţean de cultură şi artă.
● Un grup de colegi a lucrat în biblioteci universitare şi publice ca directori sau ca bibliotecari.
* * *
Cred că cel mai bine a sintetizat preocupările şi condiţiile cadrelor didactice, de pe la începutul profesiei tot Rodica Radu Răşcanu, care relatează că şi-a început cariera la Liceul Teoretic Murgeni (jud. Vaslui) cu secţiile reală şi umană.
„Eram singura profesoară de limba şi literatura română cu o facultate de 4 ani în tot raionul. Fiindcă absolvisem şi o şcoală pedagogică, conduceam şi cercul învăţătorilor şi profesorilor de limba română pe raion, realizam un curs de calificare a profesorilor de limba română suplinitori, eram în colectivul de inspectori metodişti extrabugetari.
La clasă primeam copii din satele raionului cu mari lacune în pregătire, în exprimarea orală şi scrisă, şi de accea, ca să-i aducem la nivelul cerut, realizam ore suplimentare de meditaţie, neplătite, în fiecare dimineaţă, de la 7 la 8, ori la sfârşitul orelor, de la 13 la 14; am preluat şi munca la biblioteca şcolii, conduceam comisia metodică a profesorilor de ştiinţe umaniste şi sociale, realizam serbări trimestriale – pregăteam coruri pe 2 voci, dansuri, piese de teatru; aveam parcă forţă magnetică – elevii mă secondau, mă ascultau, erau respectuoşi şi acest aspect mă determina să nu simt oboseala niciodată, intram în şcoală la 7 dimineaţa, ieşeam la 14, reveneam la 16 şi zăboveam până la 19, zilnic stăteam la şcoală până la 10 ore. De la orele 20 la 22 mă ocupam de fratele meu mai mic pe care îl adusesem cu mine, Cezar, astăzi profesor de limba română, îl controlam la lecţii. Corectarea caietelor, tezelor, pregătirea pentru lecţiile de a doua zi, le realizam de la orele 22 în sus, la lumina unui petromax, căci în urbea mică lumina electrică se întrerupea la orele 22. Efortul era mare, în schimb salariul era mic, de 725 lei, când un metru de stofă bună – gabardin – pe care o râvneam, costa 420 lei/m «şi o pereche de pantofi Guban costa 285 lei».
Învăţasem că pentru a supravieţui, trebuia să lupţi în orice condiţie. Din primul meu salariu, mi-am cumpărat un ceas „Pobeda”, ca să-mi urmăresc desfăşurarea lecţiilor.” pg. 408.
Experienţe asemănătoare au trăit şi alţi colegi, care au predat mai multe obiecte şi au desfăşurat o bogată activitate extraşcolară.
„Am îmbătrânit în Liceul Pedagogic” «din Suceava» spune prof. Vasile Dănilă. Despre el scrie un alt profesor, Gh. Giurcă: „La Şcoala Pedagogică, profesorul Vasile Dănilă a venit la 1 sept. 1963 şi aici a rămas până la capătul carierei sale didactice. Ca şef al secţiei de învăţământ, putea opta pentru un post la orice altă şcoală din oraş. Cu glas domol şi vorba bine mânuită, a reuşit întotdeauna să accesibilizeze şi cele mai abstracte cunoştinţe, aşa încât lecţiile sale de literatură, de gramatică, de metodică sau literatură pentru copii erau la fel de aşteptate de către elevi. Deşi exigent cu elevii, a fost mereu de o bunătate rar întâlnită, predispus să întindă oricând o mână de ajutor celor aflaţi în impas. În semn de înaltă preţuire şi respect, cei apropiaţi îi spun „bădiţă”, după frumoasa şi vechea tradiţie bucovineană.” pg.163
Câţiva profesori au predat şi dincolo de graniţele ţării.
„În 1975, am plecat în Guineea, am predat limba franceză la clasa a VIII-a. În clasă erau 100 de elevi, cu vârste între 14-20 de ani.
Elevul promova doar dacă avea cunoştinţele necesare clasei respective. De aceea se ajungea, în unele cazuri, ca elevul să rămână în aceeaşi clasă până la o vârstă înaintată, dacă nu se pregătea cu seriozitate. După cum, cei care îţi apreciau în mod deosebit activitatea la catedră şi în şcoală erau elevii. În funcţie de aprecierea lor, veneai sau nu mai veneai în anul următor să mai predai.”
S-a bucurat de aprecierea elevilor, a părinţilor şi a inspectorilor. La încheierea contractului, pe o lucrare de control, un elev i-a scris în limba franceză: „Vă iubesc doamnă profesoară până la infinit şi-mi pare rău că plecaţi.” Mahomed Towre, zis Jose. Gertruda Costin Ţuchel, din Iaşi, pg. 152.
O altă colegă a predat în Israel, după ce s-a stabilit acolo. „Pentru mine, ca profesoară de Limba şi literatura română, acomodarea în noua ţară nu a fost uşoară, cu atât mai mult, cu cât nu cunoşteam limba ebraică, iar eu nu concepeam să-mi schimb calitatea de profesoară.” A urmat câteva cursuri, a dat examen şi i s-a acordat titlul de profesor.
Mai scrie: „Astăzi după 35 de ani de învăţământ, din care în Israel au fost 17 şi alţi câţiva ca pensionară, privesc înapoi cu mândrie, socotind că am muncit cu folos. Nu odată sunt recunoscută pe stradă de foşti elevi care îşi exprimă bucuria de a mă vedea şi recunoştinţa pentru cele învăţate de la fosta lor profesoară.” Rozica Grisaru Brandea, Israel, pg. 322-323.
O experienţă inedită a trăit-o prof. Ana Dumitrescu Osadeţ din Iaşi.
Scriind despre primele zile de şcoală din Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, face o frumoasă caracterizare a elevilor.
„Am avut norocul să găsesc nişte elevi deosebit de serioşi pentru vârsta lor.
Aveau un gen de maturizare în modul de a raţiona problemele de viaţă, rar întâlnită la alte generaţii de elevi. Îşi cunoşteau aptitudinile şi direcţia în care mergeau în cariera de militar.
Prima zi de şcoală a debutat cu neaşteptate emoţii. Era o oră de Limba latină. Când am intrat în clasă, în loc de firescul salut am auzit un „drepţi” inexplicabil pentru mine. Ca un corp compact în uniforma bleumarin, toţi elevii s-au conformat, ridicându-se la marginea băncilor, salutând în limba latină: „Salve magistra”.
Era în primul deceniu după război. În biblioteci cărţile fuseseră riguros cenzurate şi „epurate”. Nu existau manuale şcolare de specialitate. «Se preda după Programa analitică elaborată de Minister».
Elena DIDOIU
(continuare în numărul viitor)