Cultura naţională şi Eminescu

Culturile continentului european ar trebui să se bucure – mai ales după fondarea Uniunii Europene – de un statut echivalent şi de cunoaştere generală, fără nicio discriminare. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă şi nu din cauză că ar exista culturi superioare şi inferioare, ci pentru că intervin bariera limbii, dar şi anumite prejudecăţi perpetuate în timp. Ba, unii „analişti” contemporani ar vrea să statueze, inclusiv prin decizii luate de forurile de la Bruxelles şi Strasbourg, o cultură europeană, anihilând culturile specifice popoarelor bătrânului continent. Or, un asemenea demers este iluzoriu, în primul rând pentru că creaţia spirituală a unui popor, elaborată în timp îndelungat, în împrejurări specifice şi într-o limbă anume, nu s-a născut prin decizia cuiva şi nici nu poate să fie desfiinţată la comanda vreunei instituţii sau persoane. Culturile naţionale din Europa au anumiţi numitori comuni, dar rămân fiecare cu personalităţile lor. Posedă culturi naţionale doar popoarele care au ajuns la stadiul de naţiune modernă, iar adjectivul „naţională” nu are de ce să-i sperie pe „corecţii politic”, fiindcă nu jigneşte pe nimeni, nu discriminează şi nu înjoseşte. Oricât ar fi Goethe de european – şi este – el rămâne parte a culturii naţionale germane, exprimă idealuri germane, în limba germană. (…)

Europa viitorului nu se poate construi prin omogenizarea forţată şi nici pe distrugerea naţiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pe cultivarea virtuţilor fiecărei naţiuni în contextul fondului comun menţionat. În acest sens, şcoala şi educaţia organizată îndeplinesc un rol fundamental, pentru că ele asigură cultura generală necesară accesului la libertate. Sensibilitatea pentru cultură se dobândeşte greu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea de mari nenorociri, de jigniri, contravenţii, infracţiuni, de hoţii şi de crime. De aceea, Ziua Culturii Naţionale trebuie să orienteze comunitatea spre valorile spirituale ale acestui popor şi ale omenirii. De aceea, perceperea lui Eminescu şi Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart sau a unei opere de Verdi, a semnificaţiei unei coloane ionice sau a unei ogive, scrierea şi vorbirea corectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a lui Shakespeare nu se pot face fără stăruinţă personală, în cadrul marii strategii de stăpânire a culturii generale.

În acest context larg se cuvine să fie receptat şi Eminescu, căruia îi datorăm data de 15 ianuarie ca zi a culturii naţionale de o parte şi de alta a Prutului. Mulţi, chemaţi şi, mai ales, nechemaţi îi reproşează lui Eminescu statutul lui de „autohtonist”, de „patriot”, de „naţionalist” şi chiar alte „metehne”, judecându-l pe poet după grila idealurilor postbelice şi, mai grav, a „corectitudinii politice” recente şi a ideii „anulării culturii” tradiţionale. Eminescu, pe fondul mesajului său general uman pe care l-a transmis, a exprimat ca orice creator, ideile timpului său şi ale locului său de naştere. Aşa este datul firii: toţi marii oameni de cultură universali s-au ridicat la această calitate prin specificul naţional ilustrat de ei.

Eminescu nu avea cum să fie un manifest „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei decât în sufletele şi în minţile românilor. Poetul nu avea cum să fi predicat unirea românilor cu alte neamuri când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său. Toate demersurile căii magistrale de gândire românească, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană până la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, au condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – provinciile istorice cu majoritate etnică românească trebuiau să facă parte indubitabil din ţara numită România. În acest spirit, Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele legate de Eminescu să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie), dar nu şi ascultate. Poporul acesta, deplin format prin secolele al VIII-lea – al IX-lea după Hristos, atunci când apar primele înscrisuri străine despre vlahi, a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”.

Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Ideea de bază avansată când s-a făurit România (1848-1918) era aceea că fiecare naţiune trebuie să aibă statul ei, care s-o apere şi s-o ocrotească. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit şi toată Europa a greşit, ceea ce ar fi absurd, revoltător şi mincinos. Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională. Nu avem cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate. Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. Eminescu este el însuşi, în sine, elogiul şi lauda poporului român.

De aceea, data naşterii „băietului” care cutreiera păduri la Ipoteşti este şi Ziua Culturii Naţionale pentru români.

Academician Ioan-Aurel POP

(N.R. – Preluare din Răsunetul cultural, 6 Ianuarie 2025)