Între personalităţile cărora le păstrez o vie şi nestrămutată admiraţie şi recunoştinţă, pentru că m-au format ca om şi ca meseriaş al sufletului, se numără trei directori de liceu. Toţi trei au păstorit în vremuri dificile, pline de durere şi de nelinişte, două licee cu renume în Neamţ şi nu numai aici: „Rareşul” pietrean şi tânărul, surprinzătorul şi îndrăzneţul liceu bicăzean, pe atunci fără nume sonor.
Primul director, în curgerea timpului, imediat după război, a fost unul dintre cei mai longevivi diriguitori ai „Rareşului”, Aurel A. Rotundu, cu un stagiu cuprins între 1938-1948, cel din urmă an al funcţiei sale de erudit conducător fiind acela al dramaticului hotar între vechea şi temeinica şcoală românească şi cea de import, adoptată fără alt temei decât forţa baionetei împlântate în inima românismului de către Krasnaia Armia a „tătucului” Stalin.
Erau ruşii slavi, imediat am devenit şi noi urmaşi ai triburilor vechi slave; aveau ruşii regiuni şi raioane administrative, păi gata, le-am înfiinţat şi noi, desfiinţând tradiţionalele judeţe; o revistă a lor se chema „Ogonioc”, păi îndată am scos şi noi „Flacăra”; făceau ei gimnaziul de trei ani în loc de patru, hop şi noi; mutilau liceul, transformându-l în „desiatâiletca” (şcoala de zece ani, incluzând ciclul primar, gimnazial şi liceal), de îndată îi urmam, desfiinţând înţeleptul nostru liceu de opt ani; se numea „Uciteliscaia gazeta” (Gazeta învăţătorilor) săptămânalul şcolii lor, înfiinţam şi noi „Gazeta învăţământului” etc. etc. etc.
Înalt, trupeş, fiindcă era un gurmand de clasă, dăruit de Dumnezeu cu o voce baritonală, caldă, bogată în mlădieri caracteristice mai curând unui actor decât profesorului de istorie, nu avea nevoie de materiale auxiliare în lecţiile sale, ci, vorbind, ne captiva atenţia în atare măsură, încât trăiam sufleteşte şi măreţia macedonului Alexandru, şi gloria lui Ştefan, la Podul Înalt, asupra celui mai vestit sultan, cuceritor al Constantinopolului, şi fala lui Cezar după îngenuncherea galilor, şi durerea de nesuportat a Brâncoveanului, martor la martiriul fiilor săi, şi victoria de la Mărăşeşti, şi mişelia din Câmpia Turdei.
Conducea liceul, după o bună învăţătură haretiană, cu mână de oţel în mănuşă de catifea. Pedepsea cu parcimonie şi răsplătea cu dărnicie performanţele şi boaţele noastre. Nu accepta nici brutalitatea tradiţională a „domnilor elevi”, care ne cam cârpeau, spre introducerea disciplinei de tip prusac, nici zbânţuiala pe coridoarele pline de copii şi adolescenţi deosebit de politicoşi.
Era cult, poliglot, sever când trebuia şi jovial între prieteni şi colegi, respectatul primus inter pares, atât în cancelarie cât şi în urbe, calm, chibzuit, pedagog excelent şi desăvârşit om de lume, petrecând cu deosebită discreţie momentele ceva mai zglobii din existenţa sa, când, campion fără rival, făcea o sesiune de anecdote în compania unui medic stomatolog (tatăl actualului profesor universitar Ştefan Cazimir) şi a nelipsitului preot Constantin Cojocaru din Dobreni.
De la Aurel Rotundu am ascultat istoria ca o simfonie, uneori cu acorduri graţioase, din Mozart, deseori dramatice, ca în divina „A Noua”, de Beethoven, dar, în acelaşi timp, şi ca o bună şcoală de morală şi de tărie în faţa vicisitudinilor de neocolit ale vremurilor.
Tot de la Aurel Rotundu am învăţat să înţeleg şi să iubesc spectacolul teatral, fiindcă, pe când încă nu exista teatru profesionist în Piatra, asemenea unui regizor autentic, şcolit anume, punea în scenă, cu elevii din clasele mari, „O noapte furtunoasă”, şi „Revizorul”, şi „Deşteapta pământului”, şi „Jianul” folcloric, şi recitaluri din marii poeţi români şi universali, invitând pentru rolurile feminine domnişoare de la Liceul Teoretic de Fete (azi Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”), între ele pe Elena Botez şi Lucia Roic, viitoarele cântăreţe celebre, de operă şi operetă.
Fotografii cu elevii actori se mai află încă pe ici-colo, dacă n-or fi dispărut toate, odată ce liceul „Rareş”, Colegiul Naţional de acum, nu mai are muzeu de prea multă vreme.
Spre deplina înţelegere a omului şi dascălului Aurel Rotundu, voi aminti trei întâmplări, una de tot hazul şi alte două cu iz foarte politic în vremea aceea.
Fiindcă un coleg al meu era slab ca o scândurică, noi îl porecleam Scripcă. Şi într-o zi, chemându-l pe coridor după cognomen, mă trezesc cu două palme fierbinţi, aplicate de un lungan din clasa a şaptea (echivalentă cu a unsprezecea de azi). Dau fuga la director, cu lacrimi în ochi, reclamând reperarea onoarei. Aurel Rotundu mă ascultă cu deferenţă, fără a zâmbi, îl cheamă urgent pe făptaş (care avea să devină peste ani rector al Medicinei din Iaşi), îi expune gravitatea delictului şi îl obligă să-mi ceară iertare pentru actul violent, ceea ce se petrece imediat.
Trei elevi proveniţi din protipendada târgului, Goe Lalu şi fraţii Gaube, primul având o bună pregătire de boxer, iar ceilalţi doi fiind buni sportivi, au fost prinşi într-o ambuscadă a bătăuşilor de la Tineretul Progresist (organizaţie comunistă), într-o noapte, când se aflau în zona caselor Lalu. Din păcate pentru atacatori, greşiseră în mod fatal, fiindcă cei trei tineri sportivi, aşezaţi în triunghi, cu spatele în siguranţă, i-au snopit pe agresori, câţiva dintre progresişti având nevoie de spitalizare urgentă.
A doua zi în zori, liceenii noştri erau instalaţi la vedere în infirmeria „Rareşului”, vegheaţi de foarte îngrijoratul doctor Ştefan Marin, înfăşuraţi în bandaje violent expresive, pătate cu sânge de contrabandă, şi aşteptând cu oarece spaimă biciul istoriei, ce va să vină.
Cu o expresie de mare enervare pe chip, directorul Rotundu s-a prezentat devreme la poliţie (Încă nu se chema miliţie.), reclamând revoltat tragedia ce s-a întâmplat unor elevi ai săi, bătuţi măr nu se ştie de cine şi lăsaţi aproape fără de suflare, noaptea, în plină stradă. În concluzie, a cerut o anchetă dură, pentru ca huliganii care schilodiseră cu nemilă bieţii săi elevi, cu toţii premianţi şi foarte cuminţi, să fie aspru pedepsiţi.
Evident, nimeni nu se încumeta pe atunci să pună în paranteză spusele şi indignarea reputatului director de la „Rareş”, o autoritate a oraşului. Aşa stând lucrurile, ancheta poliţiei, începută furibund de cu noaptea, când elevii nu fuseseră găsiţi la casele lor, pentru a fi umflaţi de gealaţii trimişi anume, s-a oprit brusc, că doar nu era să-i bage la başcă pe băieţii buni de la Tineretul Progresist.
O întâmplare, la care am participat direct (Şi am povestit-o pe larg în al doilea volum din „Zilele”.), s-a petrecut în anul 1946, luna noiembrie, când au fost organizate alegeri parlamentare de către noua putere comunistă.
Colegul meu de clasă, Neculai (Titi) Ravaru, poreclit Cap, fiindcă era as la matematică, bun acordeonist şi priceput în micile afaceri ale adolescenţilor, din care ieşea totdeauna cu câştig, avea talent la desen şi se distra făcându-ne caricaturi de tot hazul.
Într-o seară i-a venit în gând ca, deşi aveam noi pe atunci doar vreo treisprezece ani, să intre brusc în politică. Cu influenţă de dreapta, fiindcă era fiu de preot bogat, din Ţibucani, Titi s-a decis să înfrumuseţeze nişte pereţi anoşti din urbe cu semnul electoral peneţist, ochiul, însoţit de chemarea „votaţi!”.
Ca nu cumva să se creadă că joaca noastră rămânea hârjoană nepedepsită, subliniez că, tot atunci, pentru că au rupt nişte afişe comuniste şi au scris lozinci de dreapta, unii dintre colegii noştri din liceele pietrene au înfundat puşcăria: Gică Popescu, surorile Geană, Valeriu Danielescu, Coca Matei (Viitorul soţ al celebrei actriţe Draga Olteanu – Matei.) şi mulţi alţii!
Îl acompaniam pe Titi, în calitate de băgător de seamă, stând „de şase”, să nu ne prindă cineva. Se vede treaba că nu eram destul de bun pentru misia încredinţată, fiindcă, într-o după amiază, tocmai când Ravaru îşi exersa talentul pe un zid al Liceului nostru, ne-a zăpsit Costache Negru, omul de serviciu al şcolii, din fericire fără a ieşi un flagrant deplin, deoarece creta forestieră, albastră, cu care Titi operase, fusese aruncată discret de către pictor.
Duşi imediat în faţa directorului, extraordinarul psiholog, aflând că nu există corpul delict, creta, l-a băgat bine în sac şi l-a cusut temeinic pe Costache, altminteri om de treabă, ca nu cumva să şoptească cuiva, undeva, ceva despre poznă. Mai mult, i-a poruncit şi să văruiască de îndată, temeinic, locul infamat cu mâzgăleli, încât să nu se mai vadă absolut nimic.
Doar cu o zi sau două mai înainte ne fuseseră arestaţi colegii liceeni care făptuiseră crime similare cu a noastră.
Nu peste mult timp, Aurel Rotundu, ca şi alţi mari dascăli ai Neamţului, a fost trimis în lagărul de „reeducare” de la Suceava, fără vreo vină şi fără judecată.
Istoricul trăia tragic istoria!
Mihai-Emilian MANCAŞ
august 2016, Nevers