Nostalgia plutelor

plutarit 1plutarit 2Plutarit 5

Măciucaşii, satul în care m-am născut, odihneşte liniştit pe podurile câtorva terase care, aidoma unui amfiteatru, cad domol spre apa Bistriţei în zona de confluenţă cu Tarcăul.

Copil fiind, Bistriţa mi se părea năbădăioasă şi ameninţătoare, de aceea, noi, cei mai fricoşi nu ne scăldam niciodată în ea, mulţumindu-ne să ne bălăcim în şteoalnele Tarcăului. Bistriţa copilăriei mele a fost Bistriţa patriarhală, cu plutele ei alunecând grăbite, în jos, spre Piatra, Bacău şi chiar până la Galaţi.

Îmi amintesc cum, de la „chetroi”, un bolovan mare şi singuratic care stătea ţanţoş pe un dâmb, noi, copiii, urmăream ore în şir trecerea plutelor, punând pariuri şi fremătând la ghicirea numărului de căpătâie. Spre adolescenţă devenisem mai curajoşi. Urmăream zona unde ultimul căpătâi bătea malul, ne urcam pe plută şi mergeam plini de mândria curajului, debarcând, după acelaşi principiu, tocmai pe la gura Pârâului Caprei. Uneori, cu aceeaşi ocazie ne duceam la bunicii dinspre mamă, tocmai la Straja, sat aflat mai jos cu câţiva kilometri. (…)

Azi, când încerc să revăd acele vremi, nu tăgăduiesc că mă gândesc cu nostalgie nu numai la plutele şi eroii meşteşugului deja dispărut, ci tânjesc şi să mai adulmec măcar o dată aburii aceia inconfundabili ai mocăniţelor care, nu de mult, pufăiau greoi dinspre Tarcău, în sus spre Ardeluţa.

Privit de la distanţă, plutăritul ni s-a părut dintotdeauna un meşteşug fascinant, aproape de graniţa cu aventura dar despre care nu am ştiut aproape nimic până în anii din urmă, când ne-am hotărât să scriem Monografia comunei Tarcău.

Astfel, cu această ocazie aflu că Tarcăul nu este străin de fenomenul plutăritului şi că, chiar în Măciucaşi, a existat una dintre cele mai mari schele pentru legarea şi transportul plutelor, a cărei activitate s-a sfârşit prin anul 1914 când prelucrarea lemnului a început să fie făcută local, odată cu apariţia fabricii de cherestea a fostei Societăţi Albina.

Datele au fost oferite de către Mihai Anania, fost şef al Ocolului Silvic-Tarcău şi autorul primei lucrări privind plutăritul pe Bistriţa. Din 1900, de la lucrarea lui Anania, problema plutăritului n-a mai preocupat decât abia în ultimii ani, mai precis în 2010 şi 2014 când subiectul a fost reluat de către Constantin Cojocaru-Ţuiac în cartea sa Plutăritul pe Bistriţa, incursiune în istorie şi Paul Braşcanu în studiul Năluci pe ape. Plutaşii. Constantin Cojocaru rămâne nu numai un autor autorizat al subiectului. dar, după cum vom vedea, şi cu o biografie de legendă, în timp ce Braşcanu abordează, în plus, şi plutăritul pe râurile din Bucovina. (…)

Este recunoscut că plutăritul a constituit o tradiţie la români. El este atestat încă din epoca daco-romană, când s-a practicat în special pe Mureşul pe care au curs lemnul şi sarea spre Roma; o atestă urmele materiale descoperite de arheologi la Apu­llum, Alba Iulia de astăzi.

El s-a practicat apoi fără întrerupere, acte doveditoare fiind înscrisurile de cancelarie din vremea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. S-a plutărit pe aproape toate apele mai mari ale ţării, pe Olt, Siret, Moldova, Prut, Someş, Vaser ş. a., dar, după cei mai mulţi istorici, Bistriţa rămâne nava amiral a plutăritului românesc.

Trebuie ştiut, însă, că până la plutăritul propriu-zis s-a practicat mai întâi transportul liber al lemnului pe uluce şi pe râu, numit şi plutăritul sălbatic. Pentru asta râul era eliberat de stânci şi bolovanii mari, iar buştenii sau dulapii coborau liber pe apă.

Pentru transportul pe uluc se construia un canal din dulapi, un uluc, cu înălţimea de cca un metru, pe care buştenii şi dulapii erau duşi de apă; din loc în loc, canalul era alimentat cu apă întrucât nu era perfect etanş. Un asemenea canal a funcţionat până pe la anul 1900 între Brateş şi Gura Tarcăului, pe o distanţă de 12 km. El este amintit de Anania care ne-a lăsat, de altfel, şi singura mărturie foto; tot el ne spune că ulucul era opera italianului Virgiliu Giacomuzi.

Cât priveşte plutăritul propriu-zis, el presupune legatul buştenilor în schela de expediere, transportul şi desfacerea în schela de destinaţie. Buştenii erau legaţi în căpătâie sau table. Atâta timp cât s-au folosit cuiele, gânjurile de lemn şi funia, o plută avea cel mult 1-2 căpătâie, însumând până la 30 m3 de lemn. Odată cu folosirea şprăngii de oţel, atât la legat, cât şi la manevrat, s-a ajuns la plute cu 10 căpătâie, transportând până la 300 m3 de buşteni; am găsit o menţiune după care cea mai mare plută a fost una de 11 căpătâie care a mers de la Cârlibaba la Vatra Dornei şi avea 428 m3 de lemn.

Primul căpătâi se chema fruntar sau buzar, următoarele mijlocare, iar cel din coadă … curar. În capul buzarului se afla giugul în care era fixată cârma din faţă, eventual două cârme, iar pe giugul de pe curar, cârma din spate, mânuită de dălcăuş; dălcăuşul, ajutorul de cârmaci, putea fi şi un începător, uneori chiar o femeie, de multe ori soţia plutaşului. De adăugat şpranga lungă de 6-8 m. care avea la capăt ţuiacul folosit pentru opritul plutei la mal; legarea unei plute dura 2-3 zile.

Pluta se menţinea în mers în zona şipotului apei, adică a şforului unde râul are viteza maximă. Oprirea plutei la mal pentru odihna de noapte se făcea într-o dolie, o zonă liniştită după un cot al râului, în aşa fel încât apa să lovească în malul opus celui de care era legată pentru a evita închisoarea la venirea vreunei plute scăpate la vale; închisoarea se mai numea şi jneamăt, arhaism care la origine înseamnă grămadă de lucruri în dezordine.

Plutăritul dura din martie şi până în noiembrie, dar nu se transporta lemn de fag din cauza greutăţii mai mari şi nici buştenii de răşinoase mai groşi de 80 cm. Se legau şi plute de dulapi formate din 4-5 racle, echivalente cu căpătâiele, având, de asemenea, o raclă buzar, racle mijlocare şi racla curară. O plută putea transporta, deci, până la 300 m3 de lemn, în funcţie de debitul Bistriţei la vremea respectivă; viteza de deplasare a plutei era de 7-10 km/oră.

După socoteala făcută de Anania, erau pe an cca. 26 de săptămâni de plutărit, iar un plutaş putea duce cam o plută pe săptămână. Calculele sale arătau că, deşi viaţa plutaşilor nu era deloc una uşoară, câştigurile lor rămâneau destul de modeste. Singurii care câştigau de pe urma lor, ne spune Anania, erau cârciumarii. După cum recunoaşte Constantin Cojocaru, istoricul şi omul de cultură care a fost el însuşi plutaş în tinereţe, niciunul nu se urca băut la cârma plutei pentru că erau prea multe pericole, dar compensau la întoarcere, când, eliberaţi de coşmarul cârmei, intrau în cârciumă şi, plătind consumaţia, declarau degajaţi: pe apă te-am luat pe apă de dau.

Pericole erau mai ales pe traseul de la Dorna la Piatra, în sectorul montan al Bistriţei. Stăruie încă în memoria plutaşilor octo sau nonagenari Cheile Zugrenilor, unde Bistriţa străpunge masivele Pietrosu-Giumalău şi scoate în albie perfide colţuri de stâncă, mai apoi defileul de la Toance, din aval de Crucea, iar mai jos coturile mari şi vijelioase de la Capşa, Tarcău şi Bocancea; toate erau supranumite cimitirele plutaşilor. (…)

Trebuie ştiut că destinaţia plutelor era în funcţie de companiile de exploatare şi de fabricile de cherestea. Aşa se face că o parte din plute se desfăceau la Piatra Neamţ, o parte la Bacău, apoi la Cozmeşti şi Galaţi. Fabrica de cherestea de la Cozmeşti, de lângă Mărăşeşti, era proprietatea industriaşului pietrean Dumitru Lalu, grec de origine, şi, după mărturisirea lui Moş Ghiţă Kirileanu, mult apreciat de către regele Carol I.

Plutaşii lucrau pe tronsoane, nu duceau o plută de la Dorna la Galaţi. Erau plutaşi care duceau plutele de la Dorna la Broşteni, apoi alţii de la Broşteni la Piatra Neamţ, Piatra Neamţ-Bacău, Bacău-Călieni pe Siret şi Călieni-Galaţi, pe Dunăre. De la Bacău, pe Siret, plutele se legau câte două şi formau un pod până la Călieni; de aici în jos, 3-4 poduri legate, formau un sal, care ajungea pe Dunăre la Galaţi; numai de la Bacău la Galaţi erau 185 km, iar dacă pluta venea dinspre Dorna, distanţa parcursă era de peste 400 km. Este de ştiut că plutăritul n-a însemnat numai transportul de buşteni şi cherestea, ci şi metri steri, araci, doage, draniţă, fân şi chiar animale.

Amuzant şi destul de inventiv ni s-a părut, aşa cum menţionează Anania, codul după care cârmaciul comunica cu dălcăuşul. Terminologia diferă de la o zonă la alta. Pe Bistriţa, comanda era pluta la dreapta, pluta la stânga; pe Siret până la Focşani, pluta la pădure, pluta la câmp, spre dreapta fiind Carpaţii şi în stânga şesul; dincolo de Focşani, pluta la munteni, pluta la moldoveni.

E de notat că întoarcerea plutaşilor în localitatea de obârşie, pe Bistriţa, se făcea pe jos. Din acest motiv, pe unele porţiuni, întoarcerea se făcea şi pe scurtături. Aşa spre exemplu, localnicii reţin faptul că Văii Pângăraţi i se mai zicea şi drumul plutaşilor pentru că pe aici se ieşea, peste şaua Pângăraţi, direct la Cârnu, drumul fiind scurtat faţă de cel pe la Bicaz, cam cu 20 km.

Multă masă lemnoasă a curs pe apele Bistriţei şi Siretului prin plutărit, dar, aşa cum scria Constantin Cojocaru, au fost vremuri în trecut când exploatarea pădurii carpatine a fost sinonimă cu jaful şi anume epoca suzeranităţii otomane şi mai recent a Sovromlemnului.

În perioada otomană, lemnul de pe Bistriţa lua drumul de la Galaţi, spre Istanbul. O parte reprezenta tributul, iar o alta era afacerea negustorilor turci care, cu firman de la sultan, se bucurau de privilegii. Un act de pe la 1741 menţionează faptul că turcii îşi aveau în zonă funcţionarii lor care privegheau afacerea cu lemn, unul dintre ei, pe nume Mehmet Bena Emini, chiar în Piatra Neamţ; personajele cu asemenea sarcini purtau titlu de direccibaşa, în traducere probabilă, administrator şef.

Turcii luau de la noi de la manele până la catarge lungi de 40 m, cherestea, doage de butoaie ş.a. Mult lemn era dirijat către Arsenalul Amiralităţii Otomane pentru construcţia de nave. Negustorii turci comercializau lemnul românesc cu marile oraşe din jurul Mediteranei. Se spune chiar că, prin ei, lemnul românesc a trecut Oceanul Atlantic, fiind utilizat la construcţia Canalului Panama.

După Al Doilea Război Mondial, ne-am procopsit din nou cu un tribut, plătit de data aceasta către alt imperiu, Imperiul Sovietic; erau datoriile de război în care, ca şi pe timpul otomanilor, lemnul nostru ocupa printre primele locuri.

De data aceasta, tot la Piatra Neamţ, locul lui Mehmet Bena Emini l-a luat tovarăşul Morozov, un fel de consul care avea grijă ca livrările să fie făcute la timp şi cât mai prompt. A fost epoca când plutele s-au mărit de la 80-100 m3 la 300-350 m3, încercându-se chiar şi plutăritul pe timp de iarnă.

În legătură cu tovarăşul Morozov a circulat pe la noi prin Tarcău chiar şi o anecdotă, bazată, de fapt, pe o întâmplare reală. La un control inopinat la Fabrica de cherestea, tovarăşul Morozov i-a găsit pe toţi într-o şedinţă. Indignat, a proferat cât se poate de vehement, făcând pentru viitor şi o predicţie tristă: şedinţă facem noi la Moscova, voi, la batuci.

După câteva secole de la jaful otoman şi cca. 7 decenii de la cel al Sovromlemnului, azi, suntem martorii unui nou val de decimare a codrului frate cu românul, în paralel cu frauda criminală a retrocedărilor, cu toate că fondul forestier al ţării atinge numai 27% – faţă de alte ţări unde urcă la 50%. După ’90, din cele 6,3 milioane hectare de pădure s-au defrişat cca 90.000 ha, exploatându-se anual 17 milioane m3 de lemn. E greu de spus dacă în viitor aurul verde al ţării să mai fie pus vreodată în drepturile lui legitime.

În anul 1960, barajul de la Izvorul Muntelui punea stavilă Bistriţei, blocând plutăritul în aval. De la Vatra Dornei şi până la Poiana Teiului, el a mai continuat încă până în 1969 când vechiul meşteşug a primit lovitura de graţie, probabil definitivă.

Din antichitate şi până aproape de zilele noastre, plutăritul pe Bistriţa cea vijelioasă, fusese meşteşugul transmis prin tradiţie din tată în fiu. O spune plutaşul-poet Constantin Tanasă-Teiu (1909-1941) în versuri pline de umor şi romantism, uitând parcă, pentru o clipă, primejdiile cutezantei meserii.

 

Foaie verde păltinaş

M-a făcut mama plutaş

Iar tătucul meu săracu’

Mi-a dat şpranga şi ţuiacul

Şi îmi zice: măi băiete,

Mergi la plute, nu la fete!

Eu tată te-oi asculta

Şi la plute oi pleca

Dar să-mi dai ca dălcăuş

Pe Ileana lui Ţăruş!

Că-i frumnoasă şi voinică

Cu ea pluta nu se strică

Umblă cu tulpanul verde

Doamne, bine i se şede!

Iar catrinţa-i cu beteală

Nu te lasă de sminteală.

 

Plutaşul-poet era din Coroiu-Petru Vodă, avea cinci clase primare şi gimnaziul lui Gavriil Galinescu din Hangu şi a murit de tânăr pe frontul de la Odessa.

Azi, pentru toţi cei care au îndrăgit plutăritul dinlăuntru sau din afara lui, nu au mai rămas decât nostalgiile; el mai trăieşte doar în magistralele mărturii fotografice lăsate de celebrul Adolph Chevallier, nemţean născut la Barnar, din tată elveţian. Pentru a mai retrăi o dată emoţia trecutului şi aventura plutăritului, acelaşi Constantin Cojocaru a organizat în 2010, cu ocazia a jumătate de veac de la dispariţia meşteşugului, o plimbare turistică dinspre Cârlibaba spre aval, iar primarul din Ciocăneşti, aşa cum se destăinuie, se gândeşte serios la afacerea unui plutărit turistic, de agrement. Cu toate astea, se pare, că multe pe lume rămân ireversibile şi ca atare trebuie să ne declarăm, dacă nu învinşi, cel puţin resemnaţi.

 

(NR. Preluare din vol. „Istorii amalgamate”, Ed. Constantin Matasă, Piatra-Neamţ, 2015. Text prescurtat)

 

Constantin GRASU

 

Decembrie 2014 – Piatra Neamţ