Când oamenii gândesc e minunat. Când spun ceea ce gândesc devin puternici, iar când fac ceea ce spun au ajuns înţelepţi. Astfel dacă ne concentrăm făcându-ne din gând, vorbă şi faptă o coloană a infinitului care urcă spre Dumnezeu, vom reuşi să aducem LUMINA chiar şi în cel mai îndepărtat colţ al universului. (Codul lui Oreste).
Domnul profesor Todirică Herghea şi doamna învăţătoare Emilia Herghea au fost hărăziţi de puterea divină spre a se dărui semenilor, pentru a-i cunoaşte, a-i iubi şi pentru a le insufla dorinţa de a îndrăgi şcoala cu toate elementele ei pozitive, de a se alătura adevărului şi a se desăvârşi într-o meserie.
Toader Herghea (21.03.1937-2.07.2015)
„Nică de la Negreşti”, vesel şi înfigăreţ, harnic şi ascultător, şugubăţ şi chiar „haios” uneori, a îmbrăţişat cariera didactică. A absolvit Şcoala normală şi a fost repartizat ca învăţător la Şcoala Secu, comuna Ceahlău, pentru scurt timp, după care s-a transferat la Şcoala Farcaşa unde a funcţionat până la pensionare. Fiind o fire ambiţioasă şi având o inteligenţă nativă, dar mai ales voinţă şi interes pentru studiu, a urmat şi a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română – IP3 Bacău, devenind profesor de limba română. Şi-a asumat astfel cea mai dificilă dar şi cea mai importantă disciplină pe care am învăţat-o fiecare dintre noi în şcoală, aşa numita „prinţesa reginei” unul din obiectele de examen pentru elevi, dar şi pentru fiecare în parte pentru toată viaţa. Ca profesor a pus mereu datoria pe primul plan, binele copiilor înaintea binelui propriu. Ştia să fie dascăl, acel „Domn Trandafir” pe care l-au respectat copiii, părinţii acestora şi colegii de şcoală.
Între 1970-1980 a răspuns de activităţile Şcolii cu clasele I-VIII Farcaşa ca director coordonator, timp în care a păstrat prestigiul instituţiei şi s-a bucurat împreună cu colegii de rezultatele bune şi foarte bune la învăţătură ale elevilor.
A colaborat cu Primăria Farcaşa pentru finalizarea lucrărilor la sala de sport, grădiniţă, atelier şi Şcoala cu clasele I-IV Frumosu.
A slujit şcoala cu sfinţenie, a avut un adevărat cult al prieteniei, dăruindu-i fiecăruia din preaplinul lui.
Emilia Herghea (29.09.1935-25.12.2012)
„Doamna cu ochii de smarald” a pornit în viaţă ca un „înger” cu aripi puternice, care a unit două naţiuni: germană, după tată şi română, după mamă.
Anii au trecut şi au crescut progresiv responsabilităţile mlădiţei ce s-a înălţat încet, încet spre frumuseţile tinereţii. Şi-a împodobit chipul cu valori ale moralei creştine, dar şi mintea cu tot ce a fost necesar unui cadru didactic, în timpul şcolii normale, dar şi în mod constant după aceea.
A fi învăţător este o măiestrie, o artă sublimă şi a fost convinsă de aceasta. A ştiut să modeleze fiinţele cele mai dragi nouă, copiii zecilor de generaţii, a fost model pentru părinţii acestora, a fost iubitoare de cultură şi de tradiţie locală.
Împătimită a folclorului local şi a tradiţiilor de pe cursul mijlociu al văii Bistriţei a pregătit numeroase formaţii artistice (cor, dansuri populare, brigăzi artistice) şi astfel a făcut cunoscută Farcaşa pe meleagurile judeţului şi ale Moldovei. Nu a coborât niciodată ştacheta calităţii, a fost o perfecţionistă. Nu s-a rezumat doar la înţelepţirea minţii elevilor, a fost o neobosită creatoare de frumos. A croşetat, a cusut, a împletit şi a lăsat o zestre incomparabilă prin autenticitate, culoare, modele şi perfecţiune. Deci muncă, răbdare, pricepere şi voinţă.
A fost o mamă care şi-a crescut cei doi copii în spiritul pregătirii lor prin şcoli înalte (ambii ingineri) şi o soţie cu calităţi care a ştiut să menţină echilibrul între membrii familiei.
A fost o gazdă aleasă pentru grupuri de colegi, fini, cumetri, pentru toţi cunoscuţii care-i treceau pragul. A fost un reper şi un model de povăţuire pentru suflete însingurate. Ca pentru fiecare dintre noi, cărarea vieţii se îngustează din ce în ce mai mult şi la un moment dat nu se mai vede, aşa e rostul vieţii, la capăt de cărare căutăm veşnicia sub ocrotirea Îngerului păzitor şi a Creatorului. Prin modestie, simplitate şi bunătate sufletească cei doi slujitori ai învăţământului ne îndreptăţesc să le păstrăm memoria vie şi să le dedicăm recunoştinţa noastră.
De acolo din „Lumea Veşniciei” îi rugăm să ne asculte consideraţiile noastre şi să se bucure şi acum ca şi atunci când eram împreună.
Profesor-pensionar Mădălina ANDRONIC