Deşi a fenta şcoala e, în mintea românului, o dovadă de inteligenţă, el se dă mereu peste cap să obţină o diplomă oarecare la o facultate de duzină. De ce ţine românul să aibă studii? Că nu vrea să fie în dezacord cu universul în care trăieşte. Şi cum e universul acesta? Doldora de absolvenţi cu studii superioare. Toţi proştii, îşi spune românul, au un master, numai el n-are nimic.
Simţământul acut al frustrării pe care îl împărtăşesc, în calitatea de oameni fără studii superioare, e un imbold cât se poate de natural de a-şi atesta nivelul intelectual pornind de la presupunerea sau convingerea – falsă, oricum – potrivit căreia o diplomă oarecare, obţinută la o universitate oarecare, într-un domeniu oarecare, nu ar fi deloc incompatibilă, în planul imaginii, cu înlăturarea ignoranţei!
Cum îmi spunea un prieten între două restanţe la facultate: „După ce o absolvim, se cheamă că suntem intelectuali, nu-i aşa?”.
Dacă vrei tu, de ce nu? Poţi fi intelectual, poţi fi astronaut, poţi fi oricine te face să te simţi bine. Singura chestie e să reuşeşti să îi convingi şi pe alţii că eşti acel ceva/cineva cu care te identifici, dar alţii decât cei care îţi admit acest statut în schimbul recunoaşterii, din parte-ţi, a tipului de personaj pe care, la rândul lor, cred că îl întrupează.
Frustrarea e cel mai comic vizibilă la adulţii atinşi de criza vârstei mijlocii. De regulă, simptomele acestei crize sunt vizibile în plan sexual, dar unii, mai speciali, defulează şi la nivel intelectual când, brusc, realizează că au nişte ani şi n-au absolvit măcar o facultate. Cum, spumegă acesta, vânăt de indignare, boul ăla a făcut o facultate şi eu stau ca prostu’ cu doişpe clase? Da’ ce, eu-s mai de la coada vacii?
De absolvit, nu va fi o problemă, vor absolvi toţi, pentru că s-au inventat facultăţi pentru toate categoriile de mioritici. Oricât de îngrămădit ai fi, tot se va găsi o facultate care să îţi dea o diplomă în ceva. Singura cerinţă: ştii să te iscăleşti! Dacă îţi iese chestia asta din prima, indiferent dacă o faci cu pixul sau stiloul, stai blând, diploma de economist sau de specialist în ştiinţe politice îţi e asigurată şi, cu puţin noroc, poţi avea bafta să ne reprezinţi chiar la Uniunea Europeană! Succesuri!
Interesant e că, îndată ce obţine orice diplomă din partea unei universităţi de mâna a zecea, românul ajunge foarte ofticat pe sistemul naţional de educaţie. El, care a terminat o facultate tocmai fiindcă învăţământul nostru calcă în străchini fără să obosească, va fi între cei dintâi care se va revolta împotriva uşurinţei cu care se obţine o diplomă în ziua de azi. Fireşte, n-are sens să-i explici că, dacă învăţământul ar fi funcţionat cum şi-ar fi dorit, mai mult de o şcoală la seral nu ar fi bifat în CV!
O concepţie nu foarte diferită de cea a frustraţilor care plâng că nu au o facultate înfloreşte în minţile celor pentru care o facultate e prea puţin şi care, spre a se diferenţia de restul, caută să sporească numărul diplomelor obţinute, transformându-le într-o confirmare intelectuală. Excelenta impresie pe care anticipează că o produc când enunţă studiile lor numeroase e tot ce îşi doresc. Ei urmează două facultăţi, trei masteruri, un MBA şi, eventual, un doctorat şi nici că le pasă dacă, înăuntrul cerebelului, vei da peste o beznă mai deasă ca în vremurile imemoriale dinainte de facerea lumii. Au ei o traistă plină cu diplome? Au.
Cu toate că nu e cu putinţă să separi acest tablou de tabloul mult mai vast al realităţii sociale contemporane, el e de ajuns pentru a statua principiile fundamentale care stau la baza consolidării competenţei profesionale în societatea românească şi care iau de bună premisa că un simplu atestat te mântuieşte de ignoranţă.
Şi, întrucât tipul acesta de raţionament, aflat mână în mână cu tupeul, îi molipseşte pe mai toţi cei care vor să creadă în el, se accentuează tendinţa spre proliferare ce caracterizează prostia românească de acumulare a diplomelor, într-un raport invers proporţional cu nivelul cunoştinţelor dobândite!
Acum, dacă tot n-aţi priceput cum stă trebuşoara, presupuneţi că o persoană de 150 de kile ar veni să vă spună că tocmai a absolvit Universitatea de Slăbit „Mens sana în corpore sana” de la Fălticeni, dar se poate observa că ea arată la fel ca înainte de a se înscrie la această facultate de slăbit, ba chiar s-a mai rotunjit puţin. Cum aţi reacţiona dacă v-ar replica:
– Nu e adevărat, uite diploma! Să ştii, la noi nu e ca la alte universităţi de slăbit, la noi chiar se slăbeşte!!!
Căci cam aşa stă treaba cu destui dintre absolvenţii noştri! Ies mai tolomaci decât înainte de a se înscrie la facultate şi, în loc să se ruşineze de propria nulitate, o oficializează pompos cu o bucată de hârtie!
Din fericire, oricât s-ar strădui să eludeze adevărul despre ei, realitatea se va strecura la suprafaţă – pentru cine are ochi să vadă – indiferent de diploma şi cursurile pe care şi le trec în CV!
Din nefericire, sunt atât de mulţi tonţii şi toantele care iau de bună sminteala înnăscută a românului că diplomele îl scutesc de ignoranţă că, oriunde te-ai duce, vei fi în minoritate. Iar între ei, de parcă s-ar fi vorbit, închid ochii şi se poartă ca membrii unei societăţi de admiraţie mutuală, prefăcându-se că studiile lor ar însemna ceva mai mult decât zero barat şi că opiniile lor, în aşa-zisul domeniu în care şi-au obţinut competenţa prin respectiva diplomă, ar fi mai relevante ca părerile unui surd despre muzica clasică.
Tot din nefericire, întrucât recunoaşterea clarvăzătoare a inexistentei lor pregătiri profesionale e departe de a-i preocupa, mulţi posesori de hârtii ştampilate sunt convinşi că e ceva de capul lor, ba îţi şi demonstrează, pornind în deducţiile pe care le fac de la date false, sau nesocotind chiar regulile deducţiei, că sunt la fel de breji ca absolvenţii aşa-ziselor facultăţi consacrate. Ei omit însă factorul cu adevărat important din ecuaţie: anume, nu demonstrează că ar şti ceva, ci că alţii pe care îi cunosc ei sunt la fel de varză, sau şi mai varză. Şi nu au intuiţia unei realităţi intelectuale aflate dincolo de pătrunderea lor obişnuită, iar cei care îşi dau cu adevărat interesul să înveţe sunt, pentru ei, la fel de ridicoli ca personajele din tragediile clasice ce apărau cu preţul vieţii nişte virtuţi de care nu se sinchisea nimeni. În mintea lor, cum spuneam, a obţine diploma fentând şcoala e o dovadă de inteligenţă. Numai că fentatul ăsta merge mai departe – de la plagierea doctoratelor, la validarea şi acceptarea imposturii, în cele mai înalte şi neaşteptate sfere.
Genunea pre genune o cheamă.
Şi cine, cinstite doamne şi onorabili domni, va avea curajul/puterea să ridice piatra în Parlament sau Guvern sau în nu – ştiu – ce for decizional şi să aşeze pe cele drepte un sistem care i-a creat strâmb, dar care le recunoaşte şi gâdilă incompetenţa? (RED.)